Jurnal extim de Filit 2018 (I)

Cea de-a VI-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași – Filit s-a desfășurat în perioada 3-7 octombrie 2018, fiind unul dintre cele mai apreciate festivaluri de literatură, în care se întâlnesc an de an scriitori importanți din străinătate, scriitori români, , jurnaliști culturali pe o hartă geografică posibilă, în care se anulează orice bariere lingvistice, politice sau de altă natură. Cei mici dau mâna fără rezervă cu cei mari într-un dialog viu și continuu, iar publicul format din cititori devine cartograful personal al acestor autori, fiecare autor având posibilitatea de a-și trasa propriul teritoriu cultural sau, dimpotrivă, să-ți îmbogățească teritoriul din care face parte deja.

Cortul Filit văzut din Hotel Traian, camera 315

Dacă ajungi pentru prima dată la Filit, având în minte doar experiența altora sau dovezi ale participării altor semnebuniști (plasele cu artefacte ale lui Vali, care a fost de câteva ori deja) sau un cuvânt rotund și sonor inventat de Adina Popescu, precum filitian – adică o persoană care ajunge la FILIT – Iașul care găzduiește un asemenea eveniment ți poate părea deodată copleșitor. Anul acesta am reprezentat SemneBune în perioada 5-7 octombrie, timp în care nu am reușit decât să mă acomodez cu o mică parte din ce înseamnă acest festival. Țin să menționez că o cartografie a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT, pe care mi-am propus s-o trasez, nu e lipsită de subiectivitatea celui care e pentru prima oară la un astfel de festival, dar și de lipsa mea de obiectivitate, în general.

Când ajungi în Centrul FILIT, spațiul se deschide deodată spre nenumărate posibilități, iar intuiția ta de cititor care flanează în spațiul nelimitat al cărților se îmbogățește deodată cu noi semnificații. Am spus posibilități, dar și întâlnire, pentru că Iașul este deschis spre sincronicități dintre cele mai surprinzătoare la orice colț de stradă (de la mireasa cu șoșete roșii găsită pe stradă, după un interviu reușit cu Adela Greceanu, până la mesajul de pe tricoul unei prietene din facultate: fantasy chaser – pe care l-am legat de conceptul de filitian și am extins metafora până la cel de fantasy filitian chaser).

Așadar, ajung la Iași la 13:00 într-un echilibru vulnerabil, situată între ambiția neofitului de a se familiariza cu mediul, cât și cu dorința de a capta într-o menghină a memoriei totul, evident sfârșind prin a nu a avea parte decât de mici felii de eveniment din tot ce s-a întâmplat. Mă cazez la Hotel Traian, camera 315, de unde, ca un păpușar orgolios (asemeni păpușarului care veghează cortul Casei Filit, un imens balon sub formă de omușor simpatic care dansează permanent), am sentimentul puternic că pot controla totul, pentru că de la fereastra mea se vede Centrul Filit.

Cortul Casei Filit e ca un văl care ascunde, dar și dezvăluie în același timp, iar eu, asemeni tânărului dornic de a căpăta înțelepciunea lumii, încerc să îl dau la o parte numai din senzații și sunete și forfota oamenilor din jur, pentru că, într-adevăr, din camera din care încerc să prind pulsul evenimentului la care iau parte, privesc și eu, asemeni mult demitizatului nostru poet național, orașul furnicar.

Mai mult, acest oraș furnicar care este Filitul temporar e contradictoriu și paradoxal, străzile sunt cuminți și liniștite, în timp ce interioarele provizorii colcăie de oameni. Sunetele lui sunt disponibilie și noaptea și, dacă deschid fereastra, am certitutdinea că nu pierd nimic, pentru că forfota mă urmărește până la baie. De sus, Centrul Filit e orbitor ziua în amiază. Înăuntru e un incubator de idei și de voci, în care umblu bezmetică cu o lampă imaginară încercând să fac ordine în bezna minții mele.

În dreapta, imediat cum intri, e un stand cu cărțile autorilor prezenți la festival, dar și Muzeul Memoriei – un proiect interactiv marca Asociația Punctart, care aduce în prim-plan, printr-o instalație telefonică, istoriile personale ale unor oameni obișnuiți. Ai la dispoziție un telefon vintage cu disc prin care poți lua legătura cu oameni și povești de familie de la începutul secolului XX sau poți auzi sunete din Primul Război Mondial. Dar partea cea mai interesantă mi s-a părut a fi faptul că și tu poți colabora cu Muzeul Memoriei, prin faptul că poți înregistra un mesaj audio, cu promisiunea unei reîntâlniri cu tine peste un an, prin e-mail, unde ți se va trimite mesajul, participând astfel la arhiva lor de istorii personale.

După o conversație tonică cu unul dintre voluntarii Filit, doamna Silvia Gârmacea, cu care leg foarte repede o prietenie, și care îmi înmânează bocceaua cu jucării-filit, care mă va însoți în cele două zile, ajung la primul eveniment la care am luat parte; de fapt, e impropriu spus, pentru că s-a întâmplat să îl prind stând pe bancă, în spatele cortului, încă dezmeticindu-mă cu o cafea: o combinație specială între Diana Geacăr și Alex Vlăsieș, moderată de Claudiu Komartin care promite de la începutul evenimentului că în seara zilei de 5 octombrie va avea loc „noaptea îngrozitor de lungă a poeziei”. Hélbet! Nu putea să înceapă mai bine filitizarea mea decât cu poezie. După-amiază mă întâlnesc cu Adela Greceanu, căreia i-am luat un interviu despre cărțile ei și care m-a ajutat foarte mult prin răspunsurile ei, pentru că s-au legat foarte repede frământările mele cu ceea ce mi-a spus încă de la primul răspuns. Interviul o să apară în curând pe SemneBune.

A urmat un eveniment moderat de Vlad Tăușance, la care au fost invitați Alex Tocilescu, Goce Smilevski, Andrei Crăciun, dar pentru că Centrul mi s-a părut copleșitor, am simțit nevoia să ies din Casa Filit și să peregrinez și către alte zone periferice ale festivalului.

Am ales la întâmplare din programul foarte ofertant al festivalului o întâlnire cu și la Muzeul „Mihai Eminescu”, la care s-a lansat Povestea lui Mihai Eminescu – o carte din colecția „Scriitori de poveste”, Editura Muzeelor Literare Iași, 2018. Proiectul „Scriitori de poveste” este unul ambițios, în care mai mulți scriitori români (Adela Greceanu, Simona Antonescu, Andrei Crăciun, Dan Coman, Cristian Fulaș, , Iulian Ciocan, Mihai Buzea, Tudor Ganea, Bogdan Răileanu, Alex Tocilescu) scriu despre autorii care dau numele muzeelor din Iași (Vasile Alecsandri, Otilia Cazimir, Ion Creangă, Mihai Codreanu, Dosoftei, Mihai Eminescu, Nicolae Gane, Vasile Pogor, Mihail Sadoveanu, Costache Negruzzi, George Topîrceanu). Cărțile, cam de vreo 100 de pagini fiecare, într-o frumoasă ediție de buzunar, oferă o perspectivă nouă asupra unor autori despre care s-a scris deja, în vreme ce despre alții nu s-a scris mai nimic sau nimic semnificativ în ultima vreme.

În drum spre Muzeu, am luat unul dintre tramvaiele colorate ale Iașiului, intrând intruziv în spațiul intim al călătorilor cu întrebări despre locul în

Instalația cu mere din curtea Muzeului „Mihai Eminiescu”

care trebuie să ajung. Stația la care trebuie să cobor are o sonoritate care mă face să mă simt protagonista unei benzi desenate. Ea se numea SuperCopou. În curtea Muzeului „Mihai Eminescu” iau parte la cele mai neașteptate asociații senzoriale. Mai multe cupluri dansează cu ochii acoperiți, de regulă fata, în vreme ce băiatul e călăuza. Pe partea cealaltă a grădinii e o instalație suprarealistă, à la Magritte, care susține o perdea de mere și, deși nu e nici o masă de disecție prin jur, ea se întâlnește  într-un mod natural cu o umbrelă colorată. Întreb niște gardieni pe unde pot să intru în clădire și, la intrare, găsesc un lung citat din Aristotel scris pe trotuar.

La evenimentul lui și Florina Ilis am asistat la o discuție despre „omul ascuns în cărți” care era Eminescu. Pentru cei care nu știu, Florina Ilis a scris o carte (Viețile paralele, ed. Cartea Românească, 2012) în care Eminescu apare personaj într-o „docuficțiune” amplă. Centrul de greutate al discuției îl reprezinta tocmai faptul că Eminescu e atât de muzeificat de critici, istorici literari, sau de simpli cititori, încât e poate autorul cel mai greu de umanizat. „Eminescu e o statuie din parcul literaturii române”, a spus Vancu foarte inspirat. Desigur, s-au scris câteva biografii romanțate pe marginea vieții lui Eminescu, primul care a inaugurat seria e Călinescu, a cărui carte a însemnat și un debut, cu Viața lui Mihai Eminescu. A urmat Lovinescu cu prea puțin analizatul roman Mite. Bălăuca. După părerea mea, cartea Florinei Ilis depășește granițele unei biografii romanțate, pentru că autoarea demitizează toate clișeele eminesciene. Mai mult, mi se pare a fi un exercițiu ambițios de critică în care este adus în discuție, așa cum s-a observat și la eveniment, caracterul lucrat al poeziilor sale.

Lucian Dan Teodorovici și Florin Lăzărescu sunt actanții care au provocat-o pe Florina Ilis, dar și pe ceilalți autori din serie, în scrierea cărții Povestea lui Mihai Eminescu, în demersul căreia care s-a oprit la povestea de dragoste dintre Eminescu și Veronica Micle. Florina Ilis recunoaște printre altele că nu a încercat să facă o sinteză a biografiei romanțate a lui Eminescu.

Întrebările din sală au avut în vedere opera lui Eminescu, mai precis, în ce măsură ajută astfel de demersuri la îmbogățirea semnificațiilor operei. Unii participanți au fost de părere că biografia poate înghiți opera. Bruno Mazzoni, care a fost și el prezent, a precizat că ar trebui să ne întoarcem la plăcerea lecturii. Întrebați fiind dacă le-ar plăcea amândurora să facă și altă biografie a vreunui scriitor, Florina Ilis a răspuns că i-ar plăcea să scrie despre Maiorescu, în timp ce Radu Vancu, în spiritul lui jovial, a răspuns că i-ar plăcea să o aducă la lumină pe Veronica Micle, pentru că e „nedreptățită ca poetă, unde e interesantă, pentru că autenticitatea iubirii sale e neîndoielnică[…]Veronica asta l-a chinuit pe Eminescu[…]Gura lumii era mai afurisită atunci, de aceea ea ar merita o revizitare.”

Inevitabil, a fost adus în discuție și romanul care a făcut-o cunoscută pe Florina Ilis, Viețile paralele unde, observă Vancu, „biograficul se abstractizează în operă. În roman, Veronica e soluția abstractizării”. Demersul Florinei Ilis a fost încurajat, întrucât sub presiunea mitului și-a permis „mici obrăznicii” (Radu Vancu), în timp ce Florina Ilis recunoaște că nu s-a trezit deodată pe spațiul imens al foii albe, ci a învățat creative writing de la Călinescu și Lovinescu, înainte de a scrie biografia romanțată a lui Eminescu. Așadar, în Povestea lui Mihai Eminescu, cartea care s-a lansat la acest eveniment, Florina Ilis a avut suficiente materiale, inclusiv din propriul roman, spre deosebire de Povestea lui Vasile Pogor, unde au fost nevoiți să inventeze chiar niște interviuri.

Seara a continuat cu mult așteptata întâlnire cu scriitorul Jonathan Franzen, urmată de „noaptea îngrozitor de lungă a poeziei”, despre care voi scrie în următorul articol.

(Sursă foto: 1)

-va urma-

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Elena Donea

Elena Donea
A terminat masteratul de Studii literare din București. Îi plac poezia, teoria literaturii, literatura comparată, pisicologia și flanările lungi prin București.