Dosar de scriitor Matei Vișniec – Capitolul 4: Panică în grupul numărul cinci

Capitolul 4: Panică în grupul numărul cinci

(Citiți prima parte, precum și a doua parte și a treia parte. Săptămâna viitoare urmează un interviu cu . Dacă v-a plăcut ce ați citit, comentați, distribuiți și nu în ultimul rând, citiți cărțile lui ! Citiți literatură română!)

Matei_Visniec-Sindromul-de-panica-in-orasul-luminilor_02111112Romanul Sindromul de panică în Orașul Luminilor este fără doar și poate o carte a unui autor îndrăgostit de cuvinte. Practic, este o carte despre cuvinte și despre cei ce se folosesc în mod conștient de ele: scriitorii, personajele lor, editorii, cititorii, librarii. Și ramificarea nu e întâmplătoare, fiindcă Autorul este cel ce plutește pe deasupra tuturor, ca Duhul Sfânt peste ape și, ca în cazul romanului Cafeneaua Pas-Parol, autorul intră în conversație cu personajele, devine un personaj, dar de data aceasta nu este atât de rău privit de către caracterele sale. Din primele pagini ale cărții suntem cumva uimiți de întrebarea unui personaj, adresată naratorului, care pare a fi și autorul: ”Sunteți autor sau personaj?”. Cel întrebat nu înțelege și nu răspunde, la fel cum nici noi nu înțelegem, dar am vrea să ne răspundem. Și într-un final ne răspundem, înțelegem. Scris în stilul său, devenit pentru mine inconfundabil după lectura câtorva cărți, romanul lui pare doar o pagină dintr-un mare roman, dintr-o mare carte, la care probabil lucrează încă de când a început să scrie. Toate cărțile sale, toate piesele, poemele și articolele au un substrat comun, un fond de idei, teme, emoții, interogații, neliniști, neputințe, iubiri, pasiuni din care își trag seva, vigoarea și cuvintele.

Romanul pare legat, ca printr-un cordon ombilical invizibil, din celuloză, atât de primul său roman, Cafeneaua Pas-Parol, dar mai ales de două volume, scrise cam în aceeași perioadă, atipica și eleganta colecție de cuvinte, Cabaretul cuvintelor…,și de articolele ce vor deveni volumul Cronica ideilor tulbutătoare, mai ales prin teme, dar și prin felul în care notează mici elemente, mici întâmplări. Să mă fac mai bine înțeles. Într-unul din articolele sale, Matei Vișniec se plânge de faptul că suntem asaltați de ceea ce filosoful francez Jean-François Revel numește ”cunoașterea inutilă” (care dă și titlul unei cărți celebre), toate știrile, informațiile inutile, fabricate după un scenariu parcă hollywoodian, unde oroarea, violența și lipsa de informație nu numai esențială, ci cât de cât cu un rost, ne asaltează viețile. El povestește în acest articol două lucruri pe care le vom regăsi și în acest roman, aproape la fel narate, doar cu mici schimbări. Pentru a accentua și mai bine supărarea sa, Vișniec introduce în roman un personaj puțin deosebit, dar care definește cumva o întreagă gamă de oameni reali. Georges este patron de bar și are o singură pasiune în viață: să asculte și să vadă știri. În toată casa are radiouri, tranzistori, televizoare care rulează non-stop pe canale de știri. Chiar și câinele lui este atât de învățat cu știrile, încât în momentul când stăpânul său se vindecă, el se îmbolnăvește din lipsă de știri (o metaforă puternică, acest episod). La un moment dat, el ascultă radioul și aude următoarea poveste adevărată:

„Într-una dintre nopțile sale de insomnie, când asculta bineînțeles radioul, Georges dădu peste o discuție despre stilul emisiunilor difuzate pe unde la începutul secolului. Află în felul acesta că uneori crainicii își încheiau buletinul de știri în câteva secunde, spunând: astăzi nu sunt știri. Aveau deci, la ora aceea, decența de a le spune oamenilor: astăzi nu sunt știri, nimic din ceea ce se întâmplă în lume nu merită să vă încarce memoria, deci trecem la altceva, la muzică, la teatru radiofonic, la cronici de călătorie etc. ” (p. 105)

Ce vis frumos, acela în care trăim într-o lume fără cancanuri inutile și lipsite de amuzament, într-o lume epurată de mârlănie, bădărănism și în care suferința umană și micile întâmplări din viața unor iluștrii necunoscuți, care apar pe ecran zi de zi, să nu mai fie știrea zilei! Cealaltă întâmplare este mai amuzantă, dar întristează prin absurdul său. Reală, din câte se pare, ne amintește că ficțiunea nu este nimic față de realitate:

”Dacă pînă în clipa aceea oamenii se măcelăriseră între ei pentru bani, pentru hrană, pentru pământ, pentru femei, pentru colonii, pentru convingerile lor filozofice sau religioase, pentru satisfacerea unor orgolii sau chiar și din cauza unui meci de fotbal (cum fusese cazul cu un război declanșat între Bolivia și Paraguay în 1932), ziua de 17 octombrie 2008 (Gogu o notă cu grijă în carnetul său) marca o ruptură metafizică în istoria conflictelor umane. A venit și ziua primei confruntări din sînul speciei umane pentru căcat, mai notă Gogu în carnet. Imediat apoi respiră profund și ieși, iluminat, din bibliotecă. (p. 61)

se-da-stingerea-in-orasul-luminilor-francezii-sunt-obligati-sa-faca-economii-de-energie-pe-timpul-noptii-190884Era un articol despre niște adunători de excremente de liliac, organizați în bande rivale, care se omorâseră cu grenade artizanale pentru teritoriu. Aproape că nu știi dacă să râzi sau să plângi! Gogu este unul din personajele cele mai bune și mai autentice ale acestui fals roman, falsă autobiografie, falsă cronică a lumii, dar veridică operă de ficțiune postmodernă. Prieten cu scriitorul (sau poate un alter ego al acestuia), originar din același oraș, Rădăuți, Gogu este un mare cititor, un bun scriitor (poate cel mai mare scriitor necunoscut al lumii noatre, afirmă un personaj), Gogu nu și-a părăsit niciodată orașul, dar șite mai multe depre lume decât însuși umblatul scriitor, și citește mai mult decât acesta. Una dintre marile sale pasiuni este colecționarea de fapte diverse, pe care le stochează într-un carnet și dintre ele, cele mai importante sunt cele trecute de un fior metafizic, cele care spun mai multe descpre lume decât orice carte, știre, spectacol. Cum este cazul celei notate și reproduse mai sus. Marele regret ca cititor este că acest personaj apare destul de puțin. De reținut că și în Trilogia New Yorkului are un personaj pasionat de notația evenimentelor diverse, dar ieșite din comun.

Dacă aș fi întrebat de ce citesc cărți aș putea da mai multe răspunsuri, dar cred că nici unul nu ar fi poate cel mai adevărat, pentru că nici eu nu știu exact cum să formulez ceea ce vreau să spun. Cuvintele nu ajută mereu și acest lucru îl subliniază bine Vișniec în acest roman și de altfel și în Cabaretul cuvintelor. De ce citesc ficțiune când însăși lumea, viața sunt cele mai mari ficțiuni, din moment ce nu știu de către cine sunt scrise, pentru ce cititor și mai ales, de ce sunt scrise. Tot ce știu este că mă adresez unui spirit fără chip, Dumnezeu, și admir un creator de cuvinte, Autorul. Și poate de aceea autorul simte nevoia să intre în contact cu personajele sale, pentru a le reasigura de existența sa, pentru a le mângâia pentru a umbla cu ele prin lume, pentru a le spune că fiecare are un rol, chiar secundar și că fără el nu s-ar putea închega opera. Când personajele se simt pierdute, ele îl caută pe autor. De pildă, un personaj feminin se plânge că nu i-a foat acordată decât o singură frază în roman și apoi a dispărut. Autorul o consolează și peste câteva zeci de pagini o vedem în toată frumusețea ei. Personajele nu sunt multe, dar toate sunt respectate și surprinzător, unele devin chiar autori.

În jurul unui personaj cheie, editorul, se strâng ușor-ușor toate personajele cărții și însuși autorul. Ele formează Grupul numărul cinci și scopul lor este să salveze cuvintele, cărțile și personajele de la uitare. Mai ales scriitorii mici și uitați încă din momentul publicării sunt cei vizați, la fel și cărțile uitate, strânse într-o librărie și iubite (citite) zilnic, măcar o pagină pe zi, de către o frumoasă librăreasă. Într-una dintre discuțiile lor, personajele vorbesc despre literatură și despre scriitorii români, din moment ce Matei Vișniec, personajul, apare ca interlocutor. Editorul, domnul Cambreleng, spune:

Cioran-Ionescu-Eliade-1”Voi, românii, sunteți prizonierii lui Cioran, Ionescu și Eliade, îmi spunea, din când în când, domnul Cambreleng.  Fiecare român care vine la Paris are în mod automat,  aproape înnăscut, acest model… modelul de reușită al celor trei. Și atunci, în mod visceral, vreți să deveniți un Ionescu, un Cioran, un Eliade. Voi românii sunteți incapabili să ieșiți din modelul de reușită al celor trei.  Sigur, mai este și Brâncuși, dar Brâncuși e sculptor, ori, pe voi, ceea ce vă interesează sunt cuvintele. Ciudați mai sunteți, zău așa, voi, latinii din Balcani. Pe de o parte sunteți complexați că n-ați dat culturii mondiale decât trei nume, și pe de altă parte cele trei nume vă paralizează pentru că sunt de nedepășit.” ( p. 52)

Dureos, dar adevărat! În continuarea discuțiilor, personajele mai discută și despre alte lucruri, cu precădere despre una dintre temele lui Vișniec. El se interesează despre condiția scriitorului la Paris, despre condiția scriitorului în comunism, despre lumea lipsită de sens, despre ratare și meditează la aceste subiecte. Domnul Cambreleng se interesează:

”După care i se adresă direct bătrânului: cam câți scriitori ratați credeți că ne-au trimis Balcanii de la război încoace? O mie? Două mii? Trei mii?

– Cam trei mii, răspunse, frecându-și mâinile, bătrânul cu lavalieră.

– Și pictori ratați, cam câți? Cinci mii? Șapte mii? Opt mii?

– Cam opt, zece mii…

– Și muzicieni, cam câți?

– Muzicienii au toți de lucru, domnule Cambreleng.

Părerea domnului Cambreleng era că Parisul devenise, în ultimii 50 de ani, un cimitir pentru artiștii lumii. Toți vin să se înece aici, spunea domnul Cambreleng. Toți vin să se înece aici cu bună știință.” (p. 53)

Sentimentul de panică vine tocmai din această temere de ratare, temere ce devine un sindrom. Sindromul de panică țâșnește și din conștientizarea faptului că lumea comunismului l-a afectat pe autor, i-a afectat pe toți autorii din Europa de Est, primiți în Franța și citiți su sete pentru că spun o poveste despre dictatură și degrabă uitați după căderea comunismului. De fapt, unul dintre cele mai pasionante episoade din carte este un jurnal autentic, din câte ne spune autorul, dar autorul postmodern nu trebuie crezut pe cuvânt, în care Vișniec ne spune povestea plecării sale în Franța. Un sentiment ambiguu pune stăpânire ce scriitor odată ajuns în Franța: cel de bucurie că a scăpat, că e liber, de extaz în fața lumii pariziene, dar în același timp e marcat și de un sentiment de nesiguranță, de melancolie, se întreabă: acum ce fac, oare o să reușesc sau o să devin unul dintre personajele mele, pierdute în lumea uitării? Noi credem că a reușit.

Mulțumim editurilor Polirom/ Cartea Românească pentru volume.

(sursă foto:1, 2)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 230