Cea mai frumoasă istorie a fericirii

Cea mai frumoasa istorie a fericiriiExperiența fericirii, fie că-și are originea în hedonism, fie că e neapărat însoțită de un grad de moralitate, fie că ține de hazard, e în primul rând una asumată pe cont propriu. Dar ce ar putea însemna o istorie a fericirii, mai ales una la gradul superlativ: Cea mai frumoasă istorie a fericirii, așa cum sună titlul acestei cărți cu autor colectiv? Demersul pe care îl propune această carte este unul istoric, cu oprire asupra unor momente cheie în care fericirea a fost teoretizată, chestionată, și în mod cert a fost constant dezbătută din perspectivă filozofică, teologică și istorică. Perspectivele sunt delimitate în trei mari capitole în care inițiatoarea cărții, Alice Germain, le ia interviuri lui André Comte-Sponville (pentru perspectiva filozofică), lui Jean Delumeau (pentru cea teologică) și nu în ultimul rând, lui Arlette Farge (pentru cea istorică, cu precădere asupra epocii Luminilor).

Chestionarea fericirii își are izvoarele în Grecia secolului V, odată cu așa-zisa „revoluție socratică”, ce favorizează apariția idealismului, și a două școli materialiste: epicurismul și stoicismul, asupra cărora André Comte-Sponville insistă, denunțând anumite mituri care s-au creat în jurul epicurismului și lămurind unele aspecte. De pildă, paradoxul epicurismului care este pe de o parte hedonism, iar pe de altă parte și ascetism. Contrar, stoicii propun o asceză fără plăcere. Totuși, conchide André Comte-Sponville, ambele școli materialiste, deși bune în intenții și interesante, își au limitele lor, prin caracterul lor simplificator de a explica. Un alt moment cheie din istorie îl reprezintă „revoluția kantiană” cu care pare că autorul empatizează mai mult.

Jean Delumeau, pe de altă parte, oferă informații din perspectivă religioasă, foarte prețioase și impresionante, arătând felul în care s-a îmbogățit imaginația colectivă asupra Paradisului, începând cu primul text creștin în care reprezentarea Paradisului este sugerată printr-o grădină, apoi ca o cetate ideală, la care se adaugă figura Fecioarei Maria (cu precădere în secolul al XV-lea, în pictura occidentală se poate vedea asta), ca ulterior să i se adauge și muzica, în Renaștere. Astfel că apar și situații-limită, în care Paradisul este reprezentat mult prea uman, prea apropiat de reprezentarea terestră. Drept urmare, arta barocă reconsideră reprezentările:

„Aproape toate imaginile baroce ale paradisului, din a doua jumătate a secolului al XV-lea până la sfârșitul celui de-al XVIII-lea, se caracterizează prin acest zbor către lumină” (p. 81).

Totuși, nici această reprezentare nu-și va câștiga autonomia, întrucât protestanții considerau că paradisul e mai curând unul interior. Oricum ar fi, toate reprezentările au în comun dorința de a obține o fericire promisă.

Arlette Farge e interesat de secolul Luminilor atunci când e vorba de fericire, în care plăcerea simțurilor este asociată negreșit cu cea a descoperirii. Din perspectiva lui, Parisul este un „oraș-miraj”, în care totul e spectacol, lipsit de intimitatea pe care o va avea secolul al XIX-lea. Parisul este un amestec de oraș și sat, în care corpul este în permanență solicitat:

Parisul are tot atâtea crânguri câte bulevarde: aici poți să-ți ascunzi iubirile, poți să te întâlnești cu cine vrei, fără să-ți pese de consecințe, mai ales în cazul femeilor, care riscă adesea să aibă parte de întâlniri nefericite. Sena ocupă un loc important, dând naștere unei activități extraordinare, care nu mai există astăzi: totul vine pe apă, aprovizionarea cu lemne, grâu, mâncare; ca să nu mai vorbim de călătorii: copiii dați la doică pleacă pe vase trase la edec și revin la părinții lor după mai multe luni sau chiar ani, dacă au supraviețuit, tot pe calea apei. Parisul este un loc cvasiacvatic: se merge pe jos de-a lungul malurilor, tot acolo se muncește și se organizează traficul și alte munci mărunte. Este o lume foarte activă, în care corpul este în permanență solicitat […].(pp. 120-121)

Deși secolul al XVIII-lea pledează pentru rațiune, deschide și multe controverse, întrucât, uneori, strada este un adevărat spectacol al morții prin execuțiile publice specifice vremii. Concepția despre fericire vine din conștiința colectivă a oamenilor care cred că pot gândi pe cont propriu, refuzând să se mai supună regelui. Totodată, acest secol nu este lipsit și de o anumită apetență pentru miraculos și pentru experiențe „paranormale”, în care oamenii voiau să testeze incredibilul.

Fericirea, fie că este personală sau colectivă, bazată pe credințe filozofice sau religioase, rămâne o constantă a preocupărilor indivizilor, negându-se și auto-negându-se totodată. Că nu este constantă și greu accesibilă n-ar trebui să fie un impediment pentru individ să încerce să o recucerească din nou și din nou, căci, așa cum spune Arlette Farge, pe urmele lui René Char, fericirea este „iubirea realizată a dorinței rămase dorință”.

Titlu: Cea mai frumoasă istorie a fericirii
Autori: André Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge
Traducere din limba franceză de Marina Mureșanu Ionescu
Editura: Art
An apariție: 2015
Ediția a III-a

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Elena Donea
Editor SB

A terminat masteratul de Studii literare din București. Îi plac poezia, teoria literaturii, literatura comparată, pisicologia și flanările lungi prin București.

Număr articole publicate : 33