„Lumea fără noi” de Alan Weisman [fragment]

Capitolul 5

Menajeria pierdută

 

Imaginați-vă că păşiți afară şi descoperiți că peisajul familiar este plin de ființe fantastice. În funcție de zona în care locuiți, s-ar putea să dați peste un cerb cu coarne groase cât ramurile de copac sau peste un animal care seamănă cu un tanc blindat. Vedeți o turmă de animale care par a fi cămile – doar că au trompe. Rinoceri cu blană, elefanți păroşi și leneşi mai mari decât aceștia! Cai sălbatici de toate mărimile şi de toate soiurile. Pantere cu colți de 18 centimetri şi gheparzi înspăimântător de înalți. Lupi, urşi şi lei atât de mari, încât cu siguranță că fac parte dintr-un coşmar.

Este un vis sau o amintire congenitală? Exact aceasta este lumea în care a păşit Homo când ne-am răspândit dincolo de Africa, tocmai până în America. Dacă nu am fi apărut niciodată, mamiferele acelea ar mai exista şi astăzi? Dacă dispărem, vor reapărea?

∙ ∙ ∙

Dintre diversele insulte rostite la adresa preşedinților aflați în funcție, de-a lungul istoriei Statelor Unite, epitetul cu care îl cadoriseau duşmanii pe Thomas Jefferson în 1808 era unic: „Domnul Mamut“. Embargoul pe care Jefferson îl impusese asupra comerțului extern de orice fel, menit să pedepsească Marea Britanie şi Franța pentru monopolizarea căilor de transport, avea repercusiuni. Oponenții acestuia susțineau că, în vreme ce economia Statelor Unite se prăbuşea, preşedintele Jefferson putea fi găsit în Sala de Est a Casei Albe, jucându-se cu colecția sa de fosile.

Într-adevăr, Jefferson, naturalist pasionat, era fermecat de ani întregi de veştile care anunțau că în jurul unui deposit natural de sare, în pădurile din Kentucky, erau împrăştiate oase uriaşe. Descrierile sugerau că seamănă cu rămăşițele descoperite în Siberia, aparținând unei specii de elefant gigantic, pe care oamenii de ştiință europeni îl credeau dispărut. Sclavii africani îşi dăduseră seama că molarii uriaşi găsiți în Carolina de Nord şi în cea de Sud aparțineau unui soi de elefant, iar Jefferson credea că era vorba despre aceeaşi specie. În 1796 primise o încărcătură cu ceea ce se presupunea a fi oase de mamut din ținutul Greenbriar, din Virginia, însă o gheară imensă îi atrăsese imediat atenția că era altceva, probabil o specie de leu imens. Consultându-se cu anatomişti, l-a clasificat în cele din urmă; lui i se atribuie prima descriere a leneşului uriaş din

America de Nord, numit astăzi Megalonyx jeffersonii.

Însă cel mai tare îl entuziasmau mărturiile amerindienilor care locuiau lângă depozitul natural de sare din Kentucky. Se pare că mărturisirile erau confirmate de alte triburi aflate mai departe, înspre vest, care susțineau că acel monstru cu fildeşi încă trăia în nord. După ce a devenit preşedinte, Jefferson l-a trimis pe Meriwether Lewis să cerceteze acel loc din Kentucky în timp ce se îndrepta spre William Clark pentru misiunea lor istorică. Totodată, pe lângă traversarea statului Louisiana şi căutarea unei rute fluviale nord-vestice spre Pacific, Jefferson îi însărcinase pe Lewis şi pe Clark să găsească mamuți şi mastodonți vii sau orice alt animal la fel de mare şi de neobişnuit.

Această parte a expediției lor, altfel uluitoare, s-a dovedit a fi un eşec; cel mai impresionant mamifer mare pe care l-au menționat a fost muflonul canadian. Ulterior, Jefferson şi-a împlinit dorința trimițându-l din nou pe Clark în Kentucky, după oasele de mamut pe care le-a expus la Casa Albă şi care astăzi fac parte din colecții de muzeu din Statele Unite şi Franța. Este considerat deseori fondatorul paleontologiei, deşi nu asta a fost, de fapt, intenția sa. Spera să infirme opinia,

emisă de un reputat om de ştiință francez, conform căreia totul în Lumea Nouă este inferior Lumii Vechi, inclusiv fauna. De asemenea, s-a înşelat cu desăvârşire în privința semnificației oaselor fosilizate, fiind convins că aparțineau unor specii în viață, deoarece nu credea în dispariția animalelor.

Deşi se consideră adesea că Jefferson reprezintă chintesența intelectualului din epoca iluministă nord-americană, convingerile sale se suprapuneau credințelor multor deişti sau creştini din perioada aceea într-o Creație perfectă: nimic din ce a fost creat nu era menit să dispară vreodată.

Şi-a formulat această convingere ca naturalist: „Natura funcționează în aşa fel încât nu pot apărea împrejurări care să permită dispariția vreunei specii de animale.“ Ideea aceasta se regăseşte în multe dintre scrierile sale: voia ca aceste animale să fie vii, voia să le descopere. Eforturile depuse în vederea cercetării lor l-au determinat să fondeze Universitatea Virginia.

În următoarele două secole, paleontologii de aici şi din alte părți ale lumii aveau să demonstreze că, de fapt, multe specii dispăruseră. Charles Darwin urma să dovedească faptul că aceste dispariții fac parte din natură – o varietate se metamorfozează în alta, pentru a face față condițiilor în schimbare, iar o alta îşi pierdea nişa în fața unui competitor mai puternic.

Însă un anumit detaliu nu le dădea pace nici lui Thomas Jefferson, nici altora: rămăşițele descoperite ale animalelor mari nu păreau foarte vechi. Nu erau fosile extrem de mineralizate, încastrate în straturi dure de piatră. Fildeşii, dinții şi maxilarele găsite în locuri precum Big Bone Lick, din Kentucky, erau răspândite pe pământ, se iveau din straturi aluvionare puțin adânci sau zăceau în peşteri. Mamiferele mari cărora le aparținuseră nu aveau cum să fi dispărut de multă vreme. Ce se întâmplase cu ele?

∙ ∙ ∙

Laboratorul din Deşert – inițial Laboratorul Botanic al Institutului Carnegie – a fost construit cu peste un secol în urmă, pe dealul Tumamoc, un afloriment din Arizona de Sud, care dădea spre ceea ce era atunci una dintre cele mai frumoase păduri de cactuşi din America de Nord şi, dincolo de pădure, spre Tucson. Paul Martin, un paleontolog afabil, înalt şi cu umeri lați, lucrează aici de aproape 50 de ani, cât jumătate din existența laboratorului. În acest interval, deşertul de sub pantele dealului Tumamoc, acoperit cu saguaro, a dispărut în vălmăşagul de aşezări. Cu toate acestea, vehicle şi solidele structuri din piatră ale laboratorului ocupă acum ceea ce dezvoltatorii imobiliari consideră a fi o proprietate cu o panoramă superbă, pe care se străduiesc din răsputeri să o smulgă de la actualul proprietar, Universitatea Arizona. Însă atunci când se sprijină în baston, privind dincolo de laboratorul său, Paul Martin ia drept cadru de referință al impactului uman, nu un secol, ci ultimii 13 000 de ani – de când oamenii s-au stabilit aici.

În 1956, cu un an înainte să sosească la laborator, Paul Martin petrecuse iarna la o fermă din Quebec. Obținuse o bursă postdoctorală oferită de Universitatea Montreal. Poliomielita contractată în timp ce colecta specimene de păsări în Mexic, ca student la zoologie, îi  redirecționase cariera în cercetare de pe teren în laborator. Izolat în Canada, nu se mai desprindea de microscop, studiind straturi de sedimente din lacurile din Noua Anglie datând de la sfârşitul ultimei epoci glaciare. Mostrele demonstrau că, odată cu îmblânzirea climei, vegetația din împrejurimi s-a schimbat, trecând de la tundra fără copaci la conifere, apoi la foioase – evoluție care, bănuiau unii, a dus la dispariția mastodonților.

Într-un weekend înzăpezit, sătul să numere granule minuscule de polen, Martin a deschis o lucrare de taxonomie şi a început să numere mamiferele care dispăruseră în America de Nord în ultimele 65 de milioane de ani. Când a ajuns la ultimele trei milenii ale Pleistocenului, care a început acum 1,8 milioane de ani şi s-a încheiat cu 10 000 de ani în urmă, a observat ceva ciudat.

În intervalul ce coincidea cu mostrele sale de sedimente, care acoperă aproximativ ultimii 13 000 de ani, a survenit o explozie de dispariții ale unor specii. La începutul următoarei ere – Holocenul, care continuă şi astăzi – au dispărut aproape 40 de specii, toate mamifere terestre mari. Şoarecii, şobolanii, chițcanii şi alte animale mici cu blană au scăpat neafectate, la fel ca mamiferele marine. Însă macrofauna terestră a primit o lovitură letală.

Printre dispăruți se numărau o mulțime de uriaşi din regnul animal: tatuul gigant şi glyptodonții care semănau cu nişte maşini Volkswagen blindate, cu cozi al căror capăt avea formă de buzdugan. Victime au fost și urşii gigantici cu bot scurt –, de aproape două ori mai mari decât urşii grizzly –, cu picioare lungi, care îi făceau mult mai rapizi. O teorie sugerează că oamenii din Siberia nu au traversat Strâmtoarea Bering mai devreme din cauza acestor urşi, care trăiau în Alaska. Dispăruseră castorii gigantici, la fel de mari ca baribalii zilelor noastre, dar și pecarii imenşi, care s-ar putea să fi fost vânați de Panthera leo atrox, leul american, considerabil mai mare şi mai rapid decât toate speciile africane de leu din prezent. De asemenea, dispăruse și Canis dirus, cel mai mare dintre canide, dotat cu colți uriaşi.

Cel mai cunoscut dintre coloşi, mamutul nordic cu blană, era doar unul dintre numeroşii membri ai ordinului Proboscidaea, printre care se numărau: mamutul imperial, cel mai mare dintre toți, cu cele 10 tone ale sale, mamutul columbian fără păr, care trăia în regiunile mai calde, şi, în Channel Islands din California, un mamut pitic, nu mai înalt decât un om – doar elefanții din insulele mediteraneene, cât un câine collie, erau mai mici. Mamuții erau erbivore care au evoluat în stepe, lunci şi tundre, spre deosebire de rudele lor mai „bătrâne“, mastodonții, ce se hrăneau în crânguri şi păduri. Mastodonții au trăit pe parcursul a 30 de milioane de ani, putând fi găsiți din Mexic până în Alaska şi Florida – însă şi ei au dispărut brusc. Trei genuri americane de cai dispăruseră.

Multiple specii de cămile și tapiri, numeroase cornute, de la grațioasa antilocapră americană până la Cervalces scotti, care semăna cu un elan încrucişat cu un wapiti, dar era mai mare decât ambii, au dispărut, împreună cu smilodonul şi cu ghepardul american (motivul pentru care singura specie de antilopă americană este atât de rapidă). Toate au dispărut, aproape în acelaşi timp. Paul Martin s-a întrebat care a fost cauza.

În anul următor, Martin se afla pe dealul Tumamoc, aplecat din nou deasupra microscopului. De data aceasta, în locul granulelor de polen salvate de la descompunere de aluviunile de pe fundul unui lac, fragmentele pe care le analiza se conservaseră într-o peşteră ferită de umezeală din Marele Canion. La scurt timp după ce sosise în Tucson, noul său şef de la Laboratorul din Deşert îi înmânase un bulgăre cenuşiu de pământ, de mărimea unei mingi de tenis. Avea cel puțin 10 000 de ani vechime și era, negreşit, o bucată de excrement. Mumificat, dar nu mineralizat, conținea fibre identificabile de ierburi şi flori de nalbă. Polenul abundent de ienupăr pe care l-a găsit Martin a confirmat vârsta venerabilă a subiectului său: de opt milenii, temperaturile din zonele apropriate de fundul Marelui Canion nu fuseseră suficient de scăzute pentru a permite creşterea ienupărului.

Animalul de la care provenea excrementul era un leneş Shasta uriaş. Astăzi, singurii leneşi care mai supraviețuiesc fac parte din două specii ce trăiesc în copaci, la tropice, în America Centrală şi de Sud. Sunt mici şi suficient de uşori pentru a trăi în coroanele arborilor, departe de pământ şi de prădători. Însă acesta era de mărimea unei vaci. La fel ca o altă specie înrudită care a supraviețuit, furnicarul sud-american gigantic, acest leneş mergea pe încheieturile degetelor, ca să-şi protejeze ghearele pe care le folosea la săpat şi pentru apărare. Cântărea o jumătate de tonă şi, cu toate acestea, era cea mai mică dintre cele cinci specii de leneşi existente în toată America de Nord, din Yukon până în Florida. Varietatea din Florida, cât un elefant din zilele noastre, ajungea să cântărească 3 tone – abia jumătate din greutatea unui leneş uriaş din Argentina şi Uruguay, care, la aproape 6 tone, era mai înalt decât cel mai mare mamut.

Avea să treacă un deceniu până când Paul Martin a ajuns să viziteze spărtura din peretele de gresie roşiatică din Marele Canion, de deasupra râului Colorado, unde fusese găsit excrementul

de leneş. Între timp, leneşul american uriaş dispărut ajunsese să însemne pentru el mult mai mult decât un simplu mamifer supradimensionat care alunecase misterios în uitare. Soarta leneşilor avea să furnizeze ceea ce Martin considera a fi o dovadă concludentă a teoriei care se forma în mintea lui, odată cu informațiile care se adunau ca nişte straturi de sedimente. În Peştera Rampart a găsit o movilă de excremente. Martin şi colegii săi au tras concluzia că provenea de la nenumărate generații de femele de leneşi care se adăposteau acolo ca să nască. Movila avea 1,5 metri înălțime, 3 metri lățime şi peste 30 de metri lungime. Martin simțea că pătrunsese într-un spațiu sacru.

Zece ani mai târziu, când niște vandali au incendiat-o, movila de excremente fosile a ars luni în şir. Martin a deplâns incidentul, dar între timp aprinsese şi el, la rândul lui, o scânteie în lumea paleontologiei cu teoria sa legată de cauza dispariției a milioane de leneşi uriaşi, de porci sălbatici, de cămile, de specii din ordinul Proboscidaea, plus douăzeci de specii de cai; erau 70 de specii de mamifere mari din toată Lumea Nouă, dispărute toate într-o „secundă“ geologică, de 1000 de ani.

— Este foarte simplu, spune el. Când oamenii au părăsit Africa şi Asia, ajungând în alte părți ale lumii, s-a dezlănțuit iadul.


Lumea fără noi,

Traducere din limba engleză și note de

, colecția

2018

 

 

.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.