Cerul ca oțelul de Cosmin Leucuța

Cerul ca oțelul

 

Am lăsat să treacă un timp înainte de a începe să scriu despre ultima carte a lui Cosmin Leucuța. Pentru că am citit-o cu sufletul la gură, în două nopți consecutive, dar m-a bântuit în toate zilele și nopțile ce au urmat. Și încă șade în mintea mea și pune întrebări, stârnește frici și mă face să apreciez cu adevărat apa care curge la robinet și toate celelate privilegii pe care le avem. Încă.

S-au mai scris recenzii de la lansarea romanului Cerul ca oțelul (care a avut loc la BookFest, la standul editurii Humanitas, în data de 5 iunie 2022). S-a discutat extensiv în mediul online despre carte, de atunci. Am auzit frecvent că ar fi o distopie. Nu este. Este viitorul. Este o oglindă a viitorului pe care Leucuța o pune în fața societății noastre, astăzi. Un avertisment. Un hău către care ne îndreptăm din ce în ce mai vertiginos, legați la ochi. Ei bine, după ce citim Cerul ca oțelul nu mai putem susține că suntem legați la ochi. Acum știm.

La pagina 77, o bătrână aprigă îi explică altei supraviețuitoare: „În trecut am făcut abuzuri, iar acum am rămas cu resturile. În lumea asta nouă nu mai avem voie să risipim nimic.”

Trecutul despre care vorbește personajul în carte este prezentul nostru din realitate. Facem abuzuri de secole. Risipim resurse. Aruncăm tone de mâncare. Zilnic. Irosim milioane de tone de apă în industrii care alimentează ego-ul și promovează risipa, cum ar fi industria textilă sau fast-fashion-ul. Avem mult mai mult decât ne trebuie. Exploatăm și distrugem fiecare centimetru pătrat din planetă în lăcomia noastră consumeristă, când, de fapt, am putea trăi cu atât de puțin. Și ar fi suficient, sustenabil, salvator. Și pentru noi, și pentru Pământ. Dar noi, ca specie, pârjolim tot, ne tăiem singuri craca proverbială de sub picioare. Și toate se vor întoarce împotriva noastră. Iar atunci vom prețui și noi, ca și personajele lui Leucuța, fiecare fâșie de bumbac, fiecare cotor de măr și fiecare picătură de rouă. Nu știm cum și când. Dar știm că un astfel de incident e inevitabil. În Cerul ca oțelul, acest incident deja s-a produs.

Cosmin Leucuța nu descrie evenimentul catastrofal, nu îl plasează  într-un timp anume, dar ne dă de înțeles prin detaliile peisajului că totul se petrece acum, în lumea noastră de astăzi, încremenită în urma cataclismului. De altfel, pe ușa unei benzinării părăsite, personajul principal citește un semn pe care scrie: „Nu intrați fără mască de protecție pe față”. (pag. 102) Aceasta este o aluzie directă la pandemia prin care tocmai a trecut omenirea, un indiciu în plus despre timpul romanului, în care acțiunea se petrece periculos de aproape de noi.

Așa cum ne-a obișnuit în romanele sale, Cosmin Leucuța alege să focalizeze atenția asupra unui personaj feminin. De altfel, după „incident”, lumea întreagă pare să aparțină femeilor, cumva. Găsim la pagina 85 chiar părerea autorului despre femei (părere pe care a făcut-o publică și în interviuri, atunci când i s-a pus vreo întrebare legată de personajele sale feminine): „Femeile sunt supraviețuitoare prin definiție. Se adaptează oricărui fel de iad.”

Eroina din Cerul ca oțelul asta face: supraviețuiește. Și se adaptează iadului. Da, face și lucruri ieșite din comun, iese din situații limită, se luptă cu adversari mai numeroși și mai puternici, fizic, decât ea, cu oameni și animale, și iese învingătoare. Cu toate acestea, Leucuța îi dă o singură super-putere: aceea de a fi mamă. Iar privită prin această lentilă, orice acțiune plină de adrenalină, îndrăzneală și putere nebunească devine plauzibilă. Este o poveste despre o mamă care face tot ce trebuie să facă pentru a supraviețui, împreună cu copilul său, într-o lume pârjolită, lipsită de resurse, dar și de umanitate.

Inevitabil, atunci când scrii o carte despre o eroină care străbate singură Pământul post-apocaliptic, faptul că toate recenziile cărților tale de până acum îți ridicau în slăvi talentul de a scrie dialog… nu te prea ajută. Acum dai în extrema cealaltă, pentru că în mare parte din cele 263 de pagini, eroina romanului pare singură pe lume. Opțiunile sunt să o faci pe eroină să pară nebună, dialogând cu sine însăși, sau să îi inventezi un personaj imaginar cu care să converseze (deci tot un fel de recurs la nebunie). Desigur, mai există o variantă: sa scrii al naibii de bine și atmosferă și descriere, nu doar dialog. Cumva, Leucuța reușește să descrie la nesfârșit o lume sfârșită, fără să plictisească cititorul. Ba chiar să îl țină în suspans.

Din nou am avut senzația că Leucuța scrie ca și cum ar filma sau regiza. Poate o face cu intenția sau speranța că îi vor fi ecranizate cărțile, și atunci mai e foarte puțin de lucru la transformarea romanelor sale în scenarii de film. Atenția la detalii este nemiloasă. Nimic nu îi scapă. Citind paginile romanului, te simți înconjurat de realitatea personajelor. Suferi de sete odată cu ele. Simți vântul tăios. Întorci capul când trosnește o creangă în pădure. Îți ții respirația și îți înghiți saliva când pândești, înfometat, un animal în pădure, sperând să îl mănânci, sau când te ascunzi de un animal înfometat care speră să te mănânce.

Cerul ca oțelul este, pe scurt, un nou roman palpitant marca Leucuța. Iar argumentul meu final este o scenă de la pagina 158 în care personjele găsesc într-un magazin de haine de lux, părăsit, sloganul „Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?”. Acesta este cu adevărat trademark-ul Leucuța: să țeasă în fiecare dintre cărțile sale indicii și referințe la celelalte cărți ale sale, publicate sau nepublicate încă, sau chiar să apară ca personaj în ele.

Despre stilul lui Leucuța am mai spus și cu alte ocazii că este unul influențat puternic de lecturile sale și de literatura de peste ocean, în așa măsură încât ai pe alocuri impresia că citești o carte tradusă din engleză. De altfel, este unul dintre cei mai traductibili și exportabili scriitori tineri pe care îi avem în acest moment și este puțin probabil să nu fie descoperit și tradus foarte curând. Scriitura lui este fluidă, interesantă, abordează teme actuale care ne frământă pe toți – se adresează generației lui și vorbește pe limba ei. Cerul ca oțelul este ultima carte apărută, dar, dacă vă place, vă recomand să îl descoperiți pe Leucuța și in Hoodoo. Apoi nu va mai fi nevoie să vă recomande nimeni cărțile lui. Le veți aștepta publicarea cu interes de fiecare dată.

Cosmin Leucuța locuiește în Timișoara, cu doi șproți și două pisici. Este născut în 1986, la Arad. A început să scrie în adolescență. La 23 de ani deja câștiga Concursul de  organizat de editura Adenium cu romanul Laptele negru al mamei despre care v-am povestit aici iar în 2018 primea  premiul „Tânărul Prozator al Anului” pentru romanul Hoodoo, despre care v-am povestit aici. Un alt roman de-al său – Statele Unite ale lui Dumnezeu – a fost nominalizat la Concursul de Literar UniCredit, ediția a VI-a (2013), organizat de editura Humanitas, însă nu a fost publicat încă. Îl așteptăm. Casa de Pariuri Literare i-a publicat o culegere de povestiri scurte intitulată Numele altora – Povestiri (în principiu) scurte (în 2017) despre care v-am povestit aici, apoi, în 2020, o altă colecție de povestiri, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (despre care puteți citi aici) și care i-a adus pentru a doua oară titlul de Tânărul Prozator al Anului, la Gala Tinerilor Scriitori – ediția 2021.

În iunie 2022 a văzut lumina tiparului Cerul ca oțelul, la editura Humanitas. N-a apucat să fie premiată, dar nici nu s-a terminat anul 2022 încă. Avem răbdare.


Titlu: Cerul ca oțelul
Autor: Cosmin Leucuța
An apariție: 2022
Pagini: 268
Format: 13×20 cm
ISBN: 978-973-50-7561-3
Editura: Humanitas
Colecție: Scriitori români contemporani

 

 

Lasă un semn

Comentariu

Donează 20% de SemneBune

Dacă reprezinți o entitate juridică, te rugăm să descarcarci, completezi și semnezi Contractul prin care afacerea ta poate susține educația culturală.
Direcționarea a 20% din impozit este deductibilă pentru că suntem în Registrul entităților pentru care se acordă deduceri fiscale (INTERNT-266538804).
Virează către noi să putem avea coerență și mai multă consistență în informațiile culturale de care ai nevoie.
Revista SemneBune© este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 5.016 abonați.

Autor articol: Andreea Tănase

Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.