Am început cartea lui Cosmin Leucuţa în metrou, într-o seară în care nu credeam să mai am energia necesară să înţeleg ce citesc, nicidecum să sper să îmi şi placă sau să mă prindă povestea. Curând, însă, m-am îndreptat în scaun şi m-am uitat în jur mirată. Mai citiseră şi alţii cartea asta oare? Şi dacă da, atunci de ce nu vorbea toată lumea despre ea? M-am aruncat cu capul înainte în Laptele negru al mamei, uitând de oboseală şi lăsându-mă absorbită cu totul. Am citit în drum spre casă, în timp ce învârteam în mâncare pe aragaz, în pat, în drum spre serviciu, la serviciu şi din nou în metrou. A doua seară n-am mai făcut mâncare. Am terminat cartea lui Leucuţa şi am rămas uimită, bulversată, fericită, deprimată, obsedată de un cub negru şi de Full Metal Barbie.
Cosmin Leucuţa are 28 de ani şi a absolvit Dreptul în Timişoara. Înainte să câştige concursul de debut al Editurii Adenium în 2013, cu romanul Laptele negru al mamei, Leucuţa a publicat câteva nuvele şi povestiri în revista EgoPHobia.
Ar fi în zadar să încerc să vă povestesc “despre ce” este cartea. Nimic din ce aş putea spune despre Laptele negru al mamei nu i-ar face dreptatea pe care o merită. Însă vă pot face curioşi menţionând că Leucuţa ne trece pe rând prin minţile unor personaje care se imaginează unul pe altul în stilul filmului Inception, şi unde titirezul este înlocuit genial de un cub negru dintr-un material necunoscut. Când te dumireşti că scriitorul sexy şi obsedat de cubul negru este autorul unei povestiri SF dar în acelaşi timp personaj, deja eşti prins în plictiseala palpitantă a unei blonde care filosofează, scrie, suspină după un fost şi pleacă la New York cu un personaj misterios. Povestea obsesiei din prima parte este reinterpretată ca premoniţie în anul de plictiseală al blondei şi în a doua parte a romanului (care nu este, până la urmă, decât o nouă poveste a obsesiei). Când începi să fii sigur că blonda este personajul principal, te surprinzi brusc interesat de Clara Munro, adolescenta kamikaze cu oase de sticlă. Începutul şi finalul cărţii te fac să dai îngrijorat pagina, să te asiguri că nu ai sărit o filă sau că nu este o greşeală de tipar. Iar la final, rămâi perplex, întrebându-te ce te-a lovit şi cum ar comenta profesoara ta de limba română din liceu un asemenea roman.
Citind cartea lui Cosmin Leucuţa nu îţi trece nici un moment prin cap că acesta este un debut. Nu am sesizat nicio stângăcie de începător. Textul curge natural, parcă nici nu e scris, parcă e vorbit. Am avut senzaţia, la un moment dat, că stilul şi structura poveştii îmi aduc aminte de Mircea Cărtărescu, după alte 50 de pagini am verificat de mai multe ori coperta, să fiu sigură că nu este vreo traducere a unui bestseller anglo-saxon. Nu era. Era chiar Cosmin Leucuţa, un romancier în toată regula, care a ales să stea ascuns până acum. Nici nu am mai simţit nevoia să identific vreun scriitor care l-ar fi influenţat pe Leucuţa, deşi este evident din text că a citit mult şi temeinic înainte de a scrie acest roman.
La fiecare câteva zeci de pagini, stilul se schimbă. Nu numai stilul, ci se schimbă şi subiectul, şi personajele şi registrul. Abia apucă cititorul să se aşeze confortabil în fotoliu şi să înceapă să anticipeze ce va urma, că intervine Cosmin Leucuţa şi îi arată că nu toate romanele sunt previzibile. Pe scurt, cititorul îngâmfat va învăţa smerenia de la Laptele negru al mamei. Până şi titlul romanului se schimbă până la final. El nu este nicidecum Laptele negru al mamei. Este unul mult mai potrivit în retrospectivă, însă vă las să îl descoperiţi singuri, citind cartea lui Cosmin Leucuţa.
Şi o veţi citi, pentru ca este cea mai wow! carte scrisă de un autor român contemporan (citită de mine, desigur!). Dacă acesta a fost debutul, mi-e şi frică să mă întreb la ce să ne aşteptăm de la Cosmin Leucuţa în viitor. Aştept următoarea lui carte cum am aşteptat Jocul Îngerului a lui Carlos Ruiz Zaffon după ce am citit Umbra Vântului şi am rămas fermecată. Deşi după Laptele negru al mamei n-am rămas numai fermecată, ci şi nesatisfăcută. Mai vreau.
Iar dacă nu v-am convins încă, vă mai spun că Laptele negru al mamei are şi soundtrack. Da, da, soundtrack! În timp ce citiţi, vă vor cânta în cap Portishead, Depeche Mode, Ellie Goulding, The Dust Brothers, Kings of Tomorrow, Dire Straits, Netsky, Pink Floyd, The Killers şi mulţi alţii.
PS. După ce citiţi Laptele negru al mamei, do yourselves a favour şi citiţi şi fragmentul de interviu cu blonda din roman (Exact. Interviu cu personajul. La radio!) aici. Iar apoi căutaţi cartea lui Beatris Serediuc, Varză, care a câştigat (la egalitate de puncte) concursul de debut din 2013 al Editurii Adenium. Dacă a fost la egalitate cu Laptele negru al mamei, sigur trebuie citită. Până nu citesc şi Varză, nu-mi pot imagina o carte care să fie la egalitate cu Laptele lui Leucuţa.
Sursa foto copertă aici.
Comments are closed.