Cosmin Manolache
Primul autograf l-am luat de la Cotabiță. Era un concert în 1990, cînd transpirați și eu, și el, ne-am întîlnit pe holul Casei de cultură, la sfîrșitul concertului. Nu mai știu cum ținusem discul la concert. Îl aveam la mine sau îl cumpărasem acolo? Nădușea ca o fabrică, cît toți spectatorii la un loc. Una e să fii solist, să alergi pe scenă, să te scălmbăi, alta e să fii scriitor. Cotabiță nu avea stare, liniștea scaunului și a condeiului nu erau pentru el, așa că nu-l pun la socoteală decît pentru curajul de a cere cuiva scrisul propriului nume, ca un secret personal.
Înainte mai trecusem printr-o fază, doar că era al naibii de mincinoasă. Aveam cartea Pele, Brazilia, fotbalul și samba, în care, printre primele pagini, puteai descoperi reprodus autograful fotbaliatorului. De fiecare dată cînd deschideam cartea, treceam și peste pagina aia, după cîteva închipuiri: Pele venea de la antrenament sau de la meci, se așeza la biroul lui, presupuneam că are unul, deschidea frumos 10-15 exemplare și le semna, apoi se ducea la masă, își ducea copilul la joacă, pentru că era reprodusă și o fotografie cu el, soția și copilul, deci aveam pe ce să mă bazez, apoi mai rezolva oarece treburi goospodărești, așa cum făcea și taică-miu, care nu prea voia să audă de fotbal, adică nu voia să mă lase să mă fac fotbalist, ca Pele sau măcar ca Maradona, și în final se culca obosit pentru ca a doua zi să o ia de la capăt. Cariera de fotbalist nu era ceva solid, asta spunea taică-miu, doar îi vedeam și ascultam pe navetiștii de la Steaua Mizil cum pierdeau timpul toată ziua – bună ziua, între antrenamente și meciuri, cînd treceau prin dreptul casei noastre spre gară. Și tata jucase fotbal la juniori, în echipă cu frate-su, dar se alesese cu o gleznă umflată și cu bîrnăul mutat un pic din loc. Mai bine să fac contabilitate, ca el. Asă vezi acolo ce dai tu autografie pe bilanțuri și balanțe, adică el, care îmi rezerva și mie viitorul ăsta. Îl urmăream deseori cum își exersa semnătura, vedeam sute de încercări, apoi îl imitam în secret ca un fotbalist căruia avea să-i vină rîndul să demnostreze ceva în minutul 89. El cumpărase cartea cu Pele, ca atîtea alte cărți cu fotbal. Mai bine un fotbal conceptual, o antropologie a fotbalului, decît cel brut, de pe urma căruia nu rămîi decît cu amintirile unor plîngăcioși după propria tinerețe. Și totuși, știam eu că trebuie să fac ceva cu semnătura aia a lui Pele, prea era altfel decît celelalte cărți din bibliotecă — dar ce? Într-o zi, eram a cincea sau a șasea, vîrsta multor tîmpenii făcute în preajma gării sau prin triaj, aveam să plusez în fața lui Gică Eduard, fără să-mi mai amintesc de ce, pentru ce. Părinții lui erau gestionari la bufetul de la gară, îi știa multă lume, ceea ce însemna că avea un oarecare ascendent față de mulți alți copii care-și consumau după-amiezele în zonă printre șuvoaiele de navetiști. O zi în care brusc mi-am amintit de autograful lui Pele. Am mers acasă, am rupt pagina, am refăcut cu stiloul meu curbele numelui Pele terminat în niște bucle simple, mult mai simple decît cele ale lui Eminescu din Caietele Eminescu primite la pachet cu cărți polițiste, apoi am sculptat „7 lei” cu o lamă de ras într-o gumă de șters, am înmuiat relieful ștampilei în cerneală și am aplicat-o pe pagina sacrificată. Arăta perfect din punctul meu de vedere. Nu și din cel al lui Edi. Fiind copil de negustori, era deprins tot felul de șiretlicuri. Voiam să mă dau mare în fața lui, apoi să i-l vînd. Nu făceam eu mare lucru cu cei 7 lei, dar făcînd tranzacția aș fi fost sigur că Edi ar fi povestit cum a are de la mine autograful marelui Pele, pe care îl imitam cu toții în miuța de stradă fără să-i fi văzut vreodată fazele. Așa că am rămas cu pagina aia măsluită, continuînd să mă mint că am autograful lui Pele, construind toată acea zi cînd îl așteptasem febril, și că febril venise și el, precum Cotabiță după concert, îmi dăduse numele lui cu mîna tremurînd de efort, că păstrasem stiloul, pentru că nu avusese stilou cu el la antrenament sau la meci și tot așa. Probabil totul se întîmplase după meciul fictiv dintre România și Brazilia, a cărui cronică fusese scrisă de grupul Ars Amatoria, citită într-un almanah sau într-o revistă de divertisment. În tot cazul, trebuia să învăț să mint, să trec de barajul unor Gicăeduarzi, dacă voiam să vînd povestea asta. Probabil asta însemna să fii scriitor, să fii un mare mincinos, iar lumea să te aplaude chiar dacă te citea ca pe un inventator de întîmplări. Tot un fel de fotbalist sau cîntăreț de scenă. Și totuși, una e să fii fotbalist, alta scriitor. Tot cu Gică Eduard, cam prin același an cu povestea autografului, am hotărît să scriu o carte. Trebuia să fie o carte de aventuri, cu incursiunile noastre în păduricea care camufla tancodromul. N-a fost să fie. Nici măcar nu o începusem. Nu căzusem de acord care din numele noastre să apară primul pe copertă. Știam de atunci că Gică nu era un nume de scriitor, ca Agîrbiceanu, Sadoveanu, Rebreanu. Nu concepeam ca un nume așa de scurt să facă un pui de carieră.
Trec anii. Eu și Gică ne revedem la liceu, trece și liceul, eu ajung apevist, el mecanic auto în Spania. Eu renunț la apevism ca să fac literatură, el mai rămîne un pic în Spania printre mașini, apoi nu mai știu nimic de el. Eram hotărît să înghit hălci de literatură, cărți de critică, reviste, să-mi fac un meniu care să nu-mi dea peste cap stomacul sau peste stomac capul. De la Tulcea, unde pusesem capăt apevismului, îmi luasem două volume din Jurnal de cărți de Romul Munteanu, în care grupase recenzii ale cărților unor autori români și străini. În unul din acele volume l-am întîlnit, prin ricoșeu, pe Iova. Părea un scriitor ciudat, alesese un drum cam îngust, iar titlul volumului aproape că-i excludea numele de pe copertă: Texteiova. Descălecat în Bucale, am găsit parte din tiraj, după ceva ani de la publicare, într-o librărie cu viață scurtă pe Lascăr Catargiu, laolaltă cu alte volume care nu înregistrau vînzări. Una din ele era Arta Popescu, alt titlu care făcea inutil numele autorului pe copertă. Am luat teancuri din ambele cărți și le-am împărțit prietenilor, îmbrăcînd pentru scurtă vreme țolul de evanghelist. Cu Cristian Popescu drumul era înfundat, căci mortul nu-l mai aduci de la groapă. Cu Iova era altceva, mai ales că era născut în Săhăteni, la doi pași de Mizilul meu. Și la primul tîrg de carte, un Gaudeamus, i-am luat Călare pe mușcătură. Era așa cum mă așteptam din cronica lui Romul Munteanu. Nu neapărat un cal pe care să pariezi, pentru că nimeni nu paria pe el, deși în jurul lui se gudurau destui, din ce vedeam pe la mesele cu băutură ale tîrgului. Era un cal de cursă lungă, lungă cît scrisul lumii, mai lungă decît orice carieră care găsește ea undeva un locșor de lume și întîmplări pentru a se împotmoli și a cădea în ridicol. Îl urmăream din priviri, încercam să-mi fac curaj în timp ce pe el băutura îl îndepărta tot mai mult de reflexele pedestrașului, pînă cînd am zis că e momentul. El era suficient diminuat cît să pot pune întrebarea recitată în gînd de zeci de ori: Îmi dați și mie un autograf?, la care el s-a rezumat doar să mă întrebe cum mă cheamă și să scrie scurt: Tînărului domn Manolache. Ne-am revăzut după cîțiva ani în garsoniera lui din Colentina, unde Sorin Preda ne dusese pe mine și pe Sorin Stoica pentru a vedea un scriitor la el acasă. Aveam senzația că fuseserăm duși la abator, pentru că la prima întîlnire ne-a tocat mărunt, pînă cînd abia am scăpat printre dinți că sînt mizilean și cerurile s-au deschis. Eram de-al lui și părea înduplecat să facem ceva împreună.
Tudor Călin Zarojanu
Aveam vreo 8 ani și stăteam cu mama la coadă la Palatul Telefoanelor să plătim telefonul. Undeva în coadă, înaintea noastră – era o coadă lungă și întortocheată – era Iurie Darie cu soția lui. Îl știam dintr-o emisiune TVR pentru copii, unde desena spectaculos, inclusiv cu ambele mâini deodată, desene simetrice! Eram fascinat de talentul ăsta și nu cred că realizam prea bine că e şi actor.
Am întrebat-o pe mama dacă pot să mă duc la el şi m-a încurajat s-o fac. M-am apropiat cu curaj – eram timid, dar nu în asemenea împrejurări –, am zis frumos „Bună ziua!” și l-am întrebat scurt:
– V-a dat cineva vreodată o medalie pentru cum desenați?
Atât Iurie Darie, cât și soția lui, au fost amuzați de întrebare. El a zis, aproape oftând:
– Nu, nu mi-a dat nimeni nicio medalie…
Atunci am anunțat foarte decis:
– Dacă aș fi eu ăia care dau medalii, v-aș fi dat 10 medalii de aur!
Nu pot descrie încântarea lui…
[va urma]
.
