Primul autograf [Bogdan Munteanu, Andreea Banciu]

[continuare]

Mai (sau iunie) 2011. Sunt cu un amic la bere. E târziu, aproape 12 noaptea, nu prea avem chef s-o lungim. Plătim, o tăiem spre casele noastre. Hai pe jos, să ne trezim. Hai! Trecem Bega, o luăm pe lângă complexul studențesc. La un moment dat, mă trezesc singur. Mă întorc, îl văd pe ăsta la câțiva metri în spate, se tot apleacă și se ridică. Ce moșmondești, mă, acolo, spun. Iaca, zice, culeg și io niște bani, i-am semănat anu’ trecut. Vine și-mi flutură niște bancnote pe la nas.

Acuma i-ai găsit? Da, mă. Și câți îs? Tri sute de mii, mai merge o bere? Clar, unde? Hai la Mitică, că-i deschis până la 2. Hai.

În fața birtului, fumăraie de nu-i adevărat. Patronul bagă mare la grătar – mici, pulpe, cefe, toate cărneturile din lume. Ne mirăm, cum dracu’, bă, e trecut de 12! În sfârșit, ne știm destul de bine cu ăsta, îl luăm amical, salut, nea Mitică, am venit la tine la o bere. Și dăm să intrăm. Nu, zice el, gata, am închis! Amicul nu se lasă, îi dă cu povestea, hai, mă, nea Mitică, am găsit niște bani pe jos, numa’ de-o bere stăm. Mă, zice Mitică, io v-aș primi, că sunteți clienți fideli. Da’ azi nu se poate. Mâine, dacă vreți. Oricând, da’ nu azi. Ne uităm la el, nu-nțelegem, ce tot vorbește ăsta, ne-ar primi, da’ nu ne primește – nu el e patronu’? De fapt, stați un pic, spune. Ia, luați ăsta, învârtiți și voi micii ăia până mă întorc. Și pleacă. Bă, ne-a fraierit, n-are chef să stea la grătar, hî-hî. L-ai văzut cum vorbea? Așa, în șoaptă. Foarte ciudat. Mai râdem, mai învârtim doi-trei mici. Mitică se-ntoarce – rezolvat, băieți. Da’ o bere, nu mai mult! Dăm din cap, intrăm. O singură masă e ocupată. Trei tipi și două tipe, destul de gălăgioși. Nu-i știm. Nu ne bagă în seamă, nici noi nu le dăm atenție. Ne așezăm la două-trei mese distanță, berile vin repede. Ne bălăngănim pe ceva rock și bem. Mă, zice amicul deodată. Ce-i? Uită-te un pic la ăla care vine de la budă! Nu acuma, mă! Nu te uita, n-auzi? Rămân cu gâtul strâmb, ca și când aș privi așa, aiurea, prin birt. Cum îl cheamă, zice amicul. Ăla de la Phoenix… Covaci, bă, ce prost îs. Numa’ nu-mi venea. Așa-i că el îi? Întorc capul – trece impasibil printre mesele goale.

Ahaaa, deci d-aia s-o coit Mitică, hî-hî.

Nicu se-așază lângă ai lui, strigă după Mitică, Mitică, ia vino-ncoa’! Adu-mi chitara aia a ta! Ăla

se execută, aduce rapid o chitară, se scuză, da’ poate nu-i bună, da’ poate nu-ți place, da’ poate

nu știu ce. Nicu se întoarce către masa noastră, bă, ce faceți acolo, haideți și voi aici!

N-o mai lungesc. Ne-am mai comandat de băut și ne-am mutat la masa lor – de ce nu? Ne-a cântat jumate de oră, poate chiar mai mult. L-am aplaudat, l-am aplaudat și iar l-am aplaudat. După ce n-a mai avut chef de cântat, a lăsat chitara, a luat un pahar de whisky și l-a izbit de-un perete. Prietenii lui l-au urmat. Am belit ochii, apoi am prins curaj și-am aruncat și noi niște păhăruțe de tequila. S-au spart, am chiuit, apoi a apărut Mitică cu nu știu câte platouri. Și-atunci, printre aburi de alcool, fum de țigară, mici, cabanoși, guri unse, râsete și povești, i-am cerut lui un autograf. Nu e primul, așa cum se cere la (p-ăla nu-l mai știu), e primul a cărui poveste mi-a venit în minte.

Omul mi-a scris ceva prietenos / prietenesc, între doi mici cu muștar. Îmi aduc aminte că-i tot alunecau degetele pe pix.

Să nu uit, amicul a cerut și el un autograf. Și, cum el un tip mai șugubăț, l-a pus pe Nicu să semneze pe o carte scrisă de mine, pe care semnasem și eu cu câteva ore în urmă. Și uite-așa a aflat Nicu Covaci că-s scriitor. Am plusat, i-am zis că o să am lansare în data de, la ora aia, în barul ăla. Și că-l aștept.

A zis: excelent, vin!

Iar eu, beat fiind, l-am crezut.


Alergam în adolescență după ca o căpiată. Mint. Alergam în copilărie după ca o căpiată. Mi-am început foarte devreme cariera de prădător de celebrități mai mari și mai mici, a căror semnătură olografă mi se părea a fi absolut necesară pentru colecție. Veneam la București cu grupul de copii cu care cântam muzică populară, aveam ceva evenimente pe la TVR (în perioada în care Școala Vedetelor era pe val). Închipuiți-vă ce se întâmplă când calci un mușuroi de furnici. Ei, cam așa eram noi în pauzele între filmări, ne împrăștiam care încotro, cu opinci și peștemane (puse pe elastic, altfel erau niște catastrofe gata să se întâmple), în căutare de celebrități.

Buun, am mai crescut nițel, disperarea copilului de provincie, avid după diversitate, s-a mai domolit, gusturile s-au mai rafinat și ele. Prin liceu, aveam deja fantezii literare despre întâlniri strălucitoare cu autori pe care îi adoram, îi savuram, a căror validare o căutam. În facultate, tânjeam după umorul balcanic și realismul literaturii române contemporane. Minunea s-a întâmplat într-o zi, într-o librărie fără nume, cu prețuri mici și vânzătoare plictisite. L-am văzut pe EL: scriitorul român absolut, ale cărui proze îmi stârneau o poftă dementă să scriu la rândul meu. M-am apropiat de el cu genunchii moi. Îmi tremurau mâinile și aveam gol în stomac, plus senzația aia acută că dacă nu înghit în sec în mod repetat, o să vomit de o să mă țină minte și Scriitorul, și vânzătoarele, și puștiul care se zgâia la niște coperte de romane young adult (niște vampirițe porno, în tonuri violet). Am îngăimat un „nu vă supărați (coborâți la prima? îmi venea să continui pentru că așa m-am auzit, ca și cum aș fi vorbit cu cineva în tramvai), îmi puteți semna și mie vă rog volumul? Știți, sunt mare fan, vă citesc cu pasiune (tu și încă vreo mie de 20 somethings care au sentimentul că sunt speciale și au așa o înțelegere superioară a lumii în care trăiesc)!” Omul mi-a zâmbit elegant, mi-a semnat volumul, nu m-a întrebat cum mă cheamă, ceea ce mi s-a părut cam straniu la vremea aia, dar am realizat ulterior că s-ar putea scrie un volum doar despre câte tipuri de există, cum se dau și în ce context. S-a întors pe călcâie și s-a pierdut printre rafturi.

Acum, adult, mă întreb dacă mi-ar mai înmuia vreo întâlnire genunchii, dacă există vreun scriitor căruia mi-aș dori în mod deosebit să-i colecționez semnătura. Au trecut aproape douăzeci de ani de la momentul zero, sunt un centimetru mai mizantropă și un pic sătulă de idoli. A, cred că există cineva, o scriitoare căreuia i-aș cere autograf și jumătate de oră din timpul ei, preț de o cafea: .


(va urma)

 

 

.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.