Primul autograf [T.O. Bobe, Andra Pavel]

[continuare]

T.O. Bobe

Nu mai țineam minte ordinea, dar știam sigur că primele le-am luat de la Eugen Lumezianu, așa că a trebuit să caut în bibliotecă. Iar cel dintâi este pe singurul său roman terminat, Fluxul apei dulci, și, după data care apare în dedicație, 15 iulie 1985, înțeleg că mi-a scris-o imediat după anunțarea rezultatelor de la examenul de admitere în treapta a doua. Nu mai țin minte nici dacă l-am căutat la Liceul Energetic din Constanța, unde îmi fusese profesor, nici dacă am fost acasă la el să-l anunț că tocmai fusesem admis la clasa de filologie-istorie unde mă încurajase să plec. Și este doar în mică măsură un autograf de despărțire, fiindcă omul acesta, care mă învățase să caut cărți în fișierele bibliotecii județene, care mă învățase să-mi fac fișe de lectură, care îmi recomandase atâția scriitori pe care să îi citesc, în apartamentul căruia am văzut primele tablouri originale ale vreunui pictor și am ascultat și altfel de muzică, în afară de șlagărele de la radio și de cântecele lăutărești din cartierul unde crescusem, a continuat să-mi fie pentru o perioadă un fel de tată adoptiv de la distanță. Deși nu ne vedeam foarte des, a continuat să-mi recomande cărți, să mă învețe să învăț, a fost dezamăgit că nu m-am mai calificat niciodată la faza pe țară a olimpiadelor de română și, odată, imediat după anunțarea rezultatelor, a venit supărat la mine, ca să mă certe, mi-a spus povești adevărate despre celebrul, pe atunci, restaurant al Uniunii Scriitorilor, a încercat să mă sfătuiască în legătură cu fetele, mi-a arătat suficientă  încredere cât să mă întrebe dacă n-am vreo legătură care să trimită în condiții de siguranță o scrisoare în străinătate, și, mai ales, în perioada aceea de întunecată precaritate, mi-a fost, prin exemplul său, un reper de eleganță și de civilitate. L-am văzut pentru ultima oară pe 22 decembrie 1989, când am trecut pe la el, ca să ne bucurăm împreună, și l-am găsit răpus de boală, în pat. Unul dintre marile mele regrete este că n-a apucat să vadă că, după mai multe încercări eșuate, am fost admis, în fine, la Facultatea de Litere. Iar acum, când mai ajung prin Constanța și se întâmplă să răscolesc prin teancurile de fotografii vechi, mă opresc de fiecare dată și la poza pe care i-am făcut-o într-un colț din bucătăria mea, în noaptea când îmi serbam majoratul.


Primul autograf pe care l-am primit avea să-mi schimbe viața fără să știu. Se făcea că, datorită dezinvolturii noastre (digitale), eu și colegul meu de citit din liceu am convins-o pe Oana Mujea să ne ia la Cenaclul de la Ogrezeni (găzduit de Lucia Verona și în cadrul căruia am luat avânt pentru a scrie mai departe). Evident, aveam cărțile pregătite și Oana ne-a semnat, pe jumătate amuzată, volumele noastre aproape desfăcute de citiri repetate. Ulterior, dintr-un noroc la fel de neașteptat, am ajuns să dau împreună cu ea și să nu-mi vină să cred (nici azi) cât de ușor a părut să scriu un roman, având scriitura ei pe noptieră, la îndemână.

Acea primă foaie cu autograf s-a pierdut pe undeva, desprinsă din volumul dezlegat cu totul. A rămas, însă, semnătura ei în orice idee polițistă care-mi vine în minte.


(va urma)

 

 

 

.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.