„Unde îți vei petrece veșnicia?” roman dosar de Călin Torsan și Cosmin Manolache [fragment]

Esufi şi umbre 

„Văd că mă văd ca pe o naraţiune întreruptă: persoana întîi, obositoare. Pronume sans ante sau precedent, garanţie sau amînare. Surogat al substantivului; formă fără conţinut, principiu fără interes; ochi orb, clipind înspre nimic. Cine sînt eu. O mică crise d’identité pentru tine.” (John Barth – Rătăcit în casa oglinzilor)

„Pasiunea, furia şi eficienţa (ar fi de pus un epitet) transformării oamenilor în dosare, mult adică dincolo de inscriptura care-l face pe cetăţean, trecînd europenii (şi nu numai ei) de la cultul cetăţeanului (citoyen!) la cel mult mai uman al lui Komrat, tovarişci, trecînd de la cultul birocraţiei tehnice, la o scriptocraţie (definibilă, măcar un epitet) echivalau omul cu dosarul (un dosar doar pentru a echivala mai mulţi pînă la foarte mulţi) ardeau cărţile şi scriau dosare dosarele erau comune şi anonime autorlîcul era, în sfîrşit, abolit scrisul personal era vinovat pentru atîţia greu de condus scriitorul reimpusese, în Europa noastră creştină, pe cetăţean viaţa mea e un roman viaţa mea e un dosar un roman european provoca sinucideri sau le ocaziona le cataliza un dosar european cînd dosarele apucaseră să înlocuiască milioane de oameni (numai europeni), voga o ţinea romanul document, romanul dosar etc. după ce Proust proscrisese romanul-proces-verbal-de-stare-civilă-Balzac aşa că toate se petrec în acelaşi timp misiţii, coloniştii, borfaşii, autlauşii ajutorii de băgători de seamă toţi europenii mondializabili cuceritorii lumii cînd s-a cam terminat cu lumea de cucerit şi-au aflat de lucru în Europa i-au adus pe europenii de casă la lectura propriilor lor dosare oamenii care nu s-au gîndit decît să trăiască  sînt făcuţi praf cu ideea că viaţa lor are nenumărate semnificaţii şi întrebuinţări să te-nfiori la gîndul c’adîncă-ţi este pioasă amintire scriitorului-cetăţean  partea scriptibilă, cu prezenţă scriptică, din om scriitor — chemat să aducă la regimul supunerii, prin dezvăluire, surprindere, prin artă!, ce rămîne noncetăţean din om. (Gheorghe Iova — De cîţi oameni e nevoie pentru sfîrşitul lumii)


№1. Pentru a nu frecventa aceeaşi agenţie de mică publicitate, am căutat pe internet şi alte posibilităţi. Ştiam că Agerpress-ul mai are cîteva amplasamente: pe Câmpineanu şi pe Mihai Eminescu. Prin urmare, cel puţin două. La cel de pe Eminescu mai fusesem după o noapte petrecută la atelierul cumnatei mele, la nici 50 de metri de agenţie. Bănuiam că ar trebui să existe şi altele — o firmă respectabilă are o structură solidă şi, vorbă mare, o cultură organizaţională. Într-adevăr, am mai dat de una, pe bulevardul Ion Mihalache, arteră care trece chiar prin spatele muzeului unde lucrăm. Era rîndul lui Călin să depună anunţul. Ne-am pornit, am mers ce-am mers, am depăşit intersecţia cu Turda tramvaiului 41. După un colţ de bloc am găsit în sfîrşit Agerpress-ul. În drum trecuserăm şi pe la editura Curtea Veche să ne achiziţionăm propriile cărţi, pe care doar noi le uşuram din magazia editurii pentru a le distribui vreunor prieteni, care nu reuşiseră să le găsească prin librării. O dată ieşiţi de la editură, Călin s-a oprit pe trotuar, a scos un petic de hîrtie şi a scris pe soclul de zidărie al unui gard interbelic. I-a luat cinci-şase minute. Era vorba despre cîteva muşte. Mi-am luat doi-trei metri distanţă, intimitatea creaţiei, apoi am putut vedea ce-i trecuse prin cap. Îmi mirosea a eşec, unul cu o vigoare ce ar fi putut zgudui cvartalele cartierului. Poţi exagera atît de evident într-un anunţ mortuarcomemorativ, sînt de acord, iar cînd citeşti cu majuscule FĂRÎMIŢĂ POMPONIU, maimai să poţi accepta că existenţa unor indivizi cu astfel de nume e de natura cultivării bibliolatriei. Numele înşeală teribil, am păţit-o nu o dată. Să comemorezi moartea unor muşte, asta este proba publică a unor deficienţe psihice — totuşi. Hotărît lucru — la fel de hotărît era şi Călin şi am continuat să luăm drumul la tălpi, aşteptînd momentul impactului cu cenzura funcţionarilor. Trotuarul scobit mă aducea la realitate, cum se întîmplase dimineaţa, cînd faţa mi se destrămase pentru o clipă în dreptul ferestrei năvălită de soare. Găsisem ziua potrivită pentru a face nişte literatură şi ieşisem mulţumit din casă. Era un început bun. În drum spre mica publicitate păream un cuplu celebru, Un peceneg călare, de pildă. Nu era nimic deplasat. Eu aveam părul lung şi un pic unsuros, legat în coadă cu aspect cabalin, păcat de strângerea nefericită a părului cu un elastic de prins celofanul borcanelor cu zacuscă. Apoi eram camuflat împotriva duşmanilor zilei cu o pereche de ochelari în a căror lentilă dreaptă se bălăbănea atît de evident o fisură. Mă închipuiam despuiat de orice fel de credibilitate. Poate că aveam o viziune ultrapesimistă, lucru regretabil pentru o întreprindere temerară cum e moartea. Privindu-l pe Călin, era limpede că ocupam aceeaşi orbită. Urma să încercăm universul cu degetul, iar funcţionarii să bifeze una din două: a) expansiune; b) recesiune. Soluţia… — aici ne-am încurajat prin priviri succesive şi parţial tămăduitoare — ar fi aerul scăpărînd seriozitate, economia verbală, politeţea excesivă. Am intrat, ne-am aşezat, am completat un formular şi era cît pe ce să ne prezentăm (— Noi sîntem Domnul Axis Mundi şi Domnul Illo Tempore, desigur! Nu vă speriaţi, nu sîntem misionari…) — ce bine că n-am făcut-o. Am predat anunţul, iar domnişoara l-a preluat bulbucîndu-şi ochii şi întrebînd cu un oarece farmec: „Ce scrie aici? Sco… Nu se-nţelege…” Am fost cel care şi-a făcut curaj. Am pus mîna pe hîrtie, m-am prefăcut că mă concentrez pentru a descifra scrisul lui Călin şi am zis revelator: „Muştele au su-com-bat!” Cu dicţie. A întrebat şi ea firesc, pierzîndu-şi constant farmecul: „Păi, de fapt, despre ce este vorba?” Din text se putea înţelege că autorul îşi anticipează moartea şi găseşte potrivit să-şi amintească muştele lovite de frig pe care chiar el, Călin, le adunase sistematic pe pervazul arhivei în care hiberna zi de zi, în timpul programului de serviciu. Am marşat pe varianta asta în disperare de cauză. „Îmi pare rău, dar este un anunţ cam ciudăţel, sigur nu ni-l primeşte la ziar! Vă recomand să încercaţi în apropiere, lîngă primăria sectorului 1. E şi acolo un birou de mică publicitate, numai să ştiţi că ei sînt ceva mai ciudaţi. Mă rog, ar trebui să încercaţi.” I-am privit pe amîndoi, el şi ea, cu o nedumerire jucată, ca şi cum nu ne-am fi închipuit o să fim refuzaţi. Dezamăgirea noastră nu era un rol greu. Colegul domnişoarei a adăugat: „E o problemă cu anunţurile astea, din cînd în cînd se mai uită şi poliţia pe ele. Cine ştie ce se poate ascunde în spatele lor… E o precauţie, iar noi ne rezervăm dreptul de a refuza anunţurile ambigue.” Am mulţumit pentru amabilitatea cu care ni s-au oferit explicaţiile şi am ieşit. Reveniţi pe bulevard, icnetele înăbuşite cu greu ne-au explodat în rafale de rîs isteric. Poate că, într-adevăr, era lesne să intrăm sub filajul poliţiştilor. Călin promisese că va mai încerca şi în altă parte, deşi era aproape evident că nimeni nu va putea accepta alături de pozele unor oameni normali, duşi pe lumea cealaltă, istoriile unor zburătoare sucombate precum avioanele Antonov. Apropiindu-ne din ce în ce de muzeu, Călin a sărit ca ars: „Îţi dai seama că dacă ăia înţelegeau că este vorba de autor şi ne-amărîtele alea de muşte, îmi semnam sfîrşitul? Mă sinucideam cu o audienţă istorică, în tiraj de zeci de mii de exemplare… Ca un autogol pe un stadion celebru, în ultima secundă a finalei. Eram un Roberto Baggio al literaturii…” Mesajul n-a apucat să vadă lumina tiparului atunci. Aveam în programul nostru funebru o săptămînă goală, nebifată în ordinea alternanţei la birourile de mică publicitate. Călin scăpa cu buzunarul neuşurat.


№2. Goana după alte şi alte agenţii, asta este proba jocului nostru. Cum păcăleşti individele care, în timp ce primesc anunţuri, îşi povestesc ce-au făcut sau ce vor face în week-end. Miza asta se zbate în aerul tare al seriozităţii noastre. Căutări copioase pe internet, cele mai avansate decît pînă acum. Depistăm încă două staţii orbitale: una pe Ştirbei Vodă, aproape de localul Cătălin, unde ades’ mă îmbuibam cu nişte mititei gigantici şi salată de ciuperci cu maioneză; alta în Piaţa Kogălniceanu. Am ales un traseu liniştit pe străduţe vechi, vag depopulate — geambaşii şi precupeţii, văcarii şi sacagiii, sămădăii şi slugile, ciobanii şi şuţii, boierii şi sărăntocii i-ai de unde nu-s. Totuşi: printro întîmplare la fel de literară ca multele întîmplări de peste zi, în dreptul parcului Luigi Cazavillan nimeresc totuşi în spatele celebrului cuplu şahist Gossage-Vardebedian dezbătînd cu aplomb şi cu accent new-york-ez întîmpinările făcute de critica literară bestseller-ului românesc Pula salvată. Înţelegeam cam în sărituri de cal excursurile eminenţilor. Norocul meu a fost că, temîndu-se cît se poate de ştiinţific de prăpastia ce se căsca ameninţătoare între ei, cei doi au sărit la rîndul lor peste noua literatură română abandonîndu-şi focoasele fumegînd şi ajungînd nesperat să anticipeze schimbări revoluţionare în jocul de scrabble, printre care mărirea suprafeţei de joc şi probele video, spre deliciul spectatorilor de fotbal. I-am muls cît am putut de bine păşind tacticos pe urmele lor şi am strîns ceva esenţă de atmosferă generală bună pentru măcar o zi. Străzile pe care mergeam se topeau pas cu pas şi senzaţia era că după primul colţ o să ajung împreună cu ei pe o pajişte sălbatică cu miei, iezi şi idei curate. La colţul străzii însă cei doi au sărit într-o discuţie despre cuantică şi taman atunci m-am trezit pe Ştirbei, unde am primit vestea cea proastă. M-am chiorît pe ambele trotuare, la tot felul de înălţimi, însă nici vorbă de firmă de mică publicitate. Am zis că măcar voi mînca nişte cartofi prăjiţi la Cătălin, dezamăgirea poate face casă bună cu umplerea maţului măcar pentru o vreme, dar şi localul se desfiinţase ori se mutase. Ajuns la Piaţa Kogălniceanu, am luat la puricat cele două scuaruri, dar nici vorbă de ceea ce căutam. Am hotărît să mă-ndrept spre Maxim, firma de pe Bulevardul Ferdinand, sau Carol, între Piaţa Rosetti şi Armenească, unde depusesem primul anunţ bizar, dedicat lui Sorin. Imediat ce am predat anunţul, individa a început să-l lectureze specializat, numărînd cuvintele cu sublinieri seci. Românii citesc, asta e speranţa mea cînd văd o asemenea atitudine, şi o văd reluînd lectura, dar cu voce tare. Povestea lui FILDEŞ CROITORU suna acolo atît de nefiresc, mai că roşisem din obligaţie. Trebuia să fac faţă asaltului de seriozitate de dincolo de ghişeu. Mi-a zis: „Nu cred că putem primi anunţul! Nu e unul obişnuit.” M-am înfuriat, cum rar mi se-ntîmplă, şi i-am răspuns: „Dar chiar ar trebui să scriem toţi la fel? Unchiul meu a murit acum trei ani… Îl plîngem, îl regretăm… Nu mai avem voie nici să ne exprimăm durerea, personalitatea… Ne luaţi totul! Am mai dat anunţuri ca ăsta şi-n altă parte şi n-am fost refuzat… Nu ştiu ce se-ntîmplă aici, la dumneavoastră. O să merg la Protecţia Consumatorului!” Cu greu m-am abţinut de la folosirea unor cuvinte ceva mai derutante, precum: osîrdie, übermensch sau ilustrisim. Poate că tipa se aştepta la un pospai de scandal şi m-a asigurat pe loc că va da un telefon la mai-marii ei pentru lămuriri speciale. A format numărul, a explicat: „E un anunţ un pic mai ciudat, cam cum spuneaţi că nu e cazul să acceptăm…”, apoi a început să recitească, un pic stînjenită, noul episod al posterităţii lui FILDEŞ. A ascultat docilă, apoi, înainte de a închide, a spus: „Bine! La revedere!” În fine, m-a anunţat că mi-l acceptă. A reluat numărătoarea cuvintelor, a făcut calculul şi mi-a livrat preţul: 34,2 RON. M-am buzunărit şi întradevăr, n-aveam destui bani. Am promis că revin pe seară. În săptămîna ce trecuse se majoraseră tarifele. Pornit spre muzeu, am făcut o escală pentru o felie de pizza cu de toate în pasajul de la Universitate. Mă simţeam uşurat. Slavă Domnului — joaca noastră se prelungea cu încă o săptămînă. Cît va dura oare?



În momentul redactării acestui text biografic, pot spune despre mine că sunt un bărbat cu constituție longilină, tuns scurt. Port barbă și mustață. Am ochelari – o pereche pe care o sprijinisem de nas și pe la douăzeci de ani. Tricou grena cu mâneci lungi. Pantaloni negri, ușor decolorați de-atâta purtat. Sunt încălțat cu niște pantofi foarte comozi, primiți de la nepotul meu (purtăm același număr). Chiloți cam strâmți, pe care scrie ATENI. Ciorapi scurți luați din Decathlon. Brodați cu inscripția kalenji. Ce mai tura-vura? Sunt prozator român și suflătorul trioului .


Fost grănicer în Deltă, mizilean descălecat în Bucale, bun prieten, colecționar de afișe cu cîini pierduți, scenarist, scriitor în hopuri, cioclu cînd moartea dă tîrcoale, viețuitor de muzeu, microbist și, bineînțeles, tată.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.