Aviatorul – Evgheni Vodolazkin

M-am îndrăgostit de când am citit , despre care SemneBune v-a povestit aici. M-am bucurat, așadar, când am primit în dar ultima lui carte, , apărută în 2017 la Fiction în traducerea Adrianei Liciu. Am descoperit, citind-o, că atmosfera este cu totul alta decât cea din , că subiectul tratat este total diferit și el, și că Vodolazkin reușește să scrie cu aceeași naturalețe și să atragă cititorul în lumea personajelor sale indiferent de subiectul abordat sau de perioada istorică în care se încadrează.

În îl cunoaștem pe Innokenti Platonov, proaspăt trezit dintr-un somn adânc și lung. Atât de lung, încât lumea din jurul lui s-a schimbat, majoritatea oamenilor pe care îi cunoștea au murit, regimul politic s-a schimbat și tehnologia a avansat incredibil. Cu toate acestea, Aviatorul nu este un roman SF, iar acțiunea nu se petrece în viitor, ci în zilele noastre, unde Innokenti Platonov este trezit după aproape 80 de ani de criogenare. Un scenariu foarte  plauzibil, având în vedere toate experimentele care au avut loc pe oameni de-a lungul istoriei, mai ales în lagăre sau sub pretextul războiului.

Platonov ajunge ca deținut pe o insulă înghețată din nordul Rusiei, acuzat de crimă, la începutul secoului XX și se trezește vedetă în media sfârșitului aceluiași secol. Pentru că istoria din manuale ne este deja cunoscută, Vodolazkin se folosește de personajul său călător prin timp pentru a scrie o istorie despre care nu învățăm din cărți: istoria experimentată cu toate simțurile pe care le avem la dispoziție – cea mirosită, cea văzută, cea simțită pe piele, cea auzită, cea gustată. Aviatorul este o cronică a acestor simțuri la început de secol XX. Câți dintre noi se întreabă cum mirosea atunci pe străzile din Sankt Petersburg iarna, ce gust avea salamul fabricat cum 100 de ani, cât de tare se auzeau tunurile rusești, care erau zgomotele predominante pe străzi dacă deschideai fereastra, cum își vorbeau oamenii în acele timpuri și numeroase alte detalii la care puțini se gândesc când studiază istoria? Iată că s-a gândit cineva să scrie și despre aceste lucruri aparent mici, dar care recompun un tablou mult mai fidel al istoriei decât ar putea-o face un compendiu cronologic al faptelor. Vodolazkin readuce la viață nu numai un personaj criogenat, ci și o întreagă lume dispărută sub invenții, tehnologii și alte forme de progres neiertător.

Prin ochii personajului Platonv, readus la viață după aproape un secol și aruncat cu delicatețe, dar totuși rapid în mijlocul vieții moderne, căpătăm și noi o altă percepție asupra tehnologiilor pe care le luăm ca atare. Emblematică în acest sens este imaginea pe care și-o creează Innokenti despre Internet, pe care îl crede suspendat fizic deasupra calculatoarelor. O altă ocazie de reflecție ne-o oferă vizita personajului principal la cimitir, unde își găsește îngropați cunoscuții din tinerețe, dar și la spital, unde o găsește, pe moarte, pe iubita lui din tinerețe, într-un fel catalizatorul sorții lui. Vodolazkin îl mai pune față în față de Platonov și cu unul dintre torționarii săi de pe vremea când era deținut, însă, pentru mine, acest episod a fost unul dezamăgitor deoarece nu a avut loc o confruntare propriuzisă, iar cititorul nu are ocazia să afle și punctul de vedere al asupritorului asupra istoriei și a acțiunilor sale din lagăr. Însă tehnica lui Vodolazkin este una eficientă: el suprapune cele două planuri istorice – trecutul și prezentul – care pentru personajul său se contopesc, dar care pentru cititor zugrăvesc două tablouri alăturate în care devine ușor să găsești diferențele, ca într-o carte de colorat pentru copii. Iar aceste diferențe devin subiect de reflecție filosofică și, în ultimă înstanță, de analiză a epocii noastre și a evoluției (sau stagnării, după caz).

În paralel, se desfășoră și cele două povești de iubire ale lui Platonov: Anastasia și Nastia. Dar despre iubirile din roman și mai ales despre relația dintre cele două femei care alcătuiesc un arc de cerc în timp, pentru a pecetlui, fiecare în felul ei, soarta lui Innokenti, vă las pe voi să citiți în Aviatorul. Eu vă mai spun doar că acest roman a fost nominalizat la premiul Bolșaia Kniga, unde a câștigat premiul doi și premiul publicului, iar toate cele trei romane ale lui au fost traduse în peste treizeci de limbi.

Acum vă las cu un pasaj din carte, când, spre final, Innokenti dorește să înregistreze în scris o cronică a experiențelor trăite de familie pentru a da șansa copilului său nenăscut încă să recreeze epoca pe care nu a aucat să o trăiască:

”… fiecare om are amintirile  lui, dar există lucruri care sunt retrăite și amintite la fel. Politica, istoria, literatura -, ele, da, sunt percepute în mod diferit. Dar zgomotul ploii, foșnetul frunzelor noptea – și un milion de alte lucruri -, toate acestea ne unesc. […] Asta este baza a tot. […] Doar eu numai cu asta mă și ocup, caut drumul spre trecut: ba prin martori, ba prin amintiri, ba prin cimitir, unde s-au mutat toți tovarășii mei de drum. Încerc să mă apropii de trecut pe diverse căi, ca să înțeleg ce este. […] trecutul e rupt de prezent și nu are legătură cu realitatea. Ce se întâmplă cu viața când încetează să fie prezent? Trăiește numai în capul meu? […] În capul meu trebuie să intre urgent oameni vii cu amintirile lor-mele… Înviind amintirile noastre comune, oamenii ăștia vor învia poate și ceea ce îmi aparține numai mie.” (pag. 310-311)


Titlu: Aviatorul
Autor: Evgheni Vodolazkin
An aparitie: 2017
Pagini: 368
Format: 13×20 cm
ISBN: 978-606-779-205-8
ColectieRaftul Denisei
Traducere şi note: Adriana Liciu

 

Sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 333