Ralph Bakshi și animația underground – Partea a II-a – Fritz the Cat

(continuarea părții întâi)

Astăzi vorbim despre realizările lui Ralph Bakshi.

Iar dacă facem asta, este normal să începem cu începutul. Iar începutul se numește „”.

este primul film animat X-rated din America, bazat pe banda desenată creată de Robert Crumb și publicată începând cu 1965. Cu toate astea, filmul a fost realizat fără prea mult suport din partea lui Crumb, care a avut numeroase dispute cu Bakshi pe tema conținutului politic al filmului.

Fritz este o pisică antropomorfă care, în ciuda faptului că pare a fi un personaj de desene animate orientate spre copii, bea de stinge, abuzează de droguri grele, umblă după cât de multe fuste poate (deodată!) și, în general are o atitudine nihilistă și ironică, în timp ce încearcă să pară preocupat de problemele socio-politice ale vremurilor respective.

Acest tip de povești au atras atenția lui Bakshi, care dorea să experimenteze în domeniul animat cu lucruri noi la acea vreme. Ideea de a spune povești sterile, aseptice despre tărâmuri de vis era ceva foarte îndepărtat de el. iar Fritz the Cat s-a dovedit a fi exact ceea ce căuta.

Problematic datorită subiectului său controversat la acea vreme, filmul a suferit mult din cauza lipsei de fonduri. Bakshi a fost refuzat de toate marile studiouri de filme, până când, în final Warner Bros. a fost de acord să îi acorde finanțare. Complet conștient de filmul pe care urma să îl facă, Bakshi a produs urgent scenele cele mai controversate (cele referitoate la Harlem), pentru a le putea distribui ca un scurt-metraj, în caz că studioul ar fi retras fondurile înainte de termen. După o primă prezentare a materialului realizat, ștabii de la Warner Bros. au retras – evident – finanțarea filmului, iar producătorul Steve Krantz a trebuit să găsească bani în altă parte. Și a găsit. La o un distribuitor de filme exploatative, numit Cinemation Industries.

Filmul începe cu trei muncitori luând prânzul la înălțime, pe o schelă, discutând despre felul în care tineretul vremurilor respective nu apreciază eforturile părinților care muncesc pe rupte pentru a le oferi acestora viața pe care ei înșiși nu au avut-o. Apoi unul dintre ei se ridică în picioare și dă drumul unui jet de urină incredibil de consistent, și creditele de început încep să ruleze.

După credite, vedem că jetul de urină s-a oprit în capul unui tânăr hipiot cu părul lung. Scena aceasta de început, integrată în credite, descrie clar sentimentul social al vremurilor respective: oameni maturi și conservatori urinând pe tinerii care vroiau să fie liberi.

Sexul este activitatea preferată a lui Fritz, perla coroanei viciilor unei Americi decadente, unei Americi hrănite cu minciunile generației beat și a unei Americi în care promisiunile unei zile mai bune sunt atât de deșarte încât nimeni nu se mai obosește să denunțe acest lucru. Vizual, primele zece minute ale filmului sunt o odisee multicoloră a lumii underground a Harlem-ului anilor `60, populată de mai multe sfârcuri decât o orgie în Rio, pe muzica lui Billie Holiday, Charles Earland sau Bo Diddley. Muzica filmului sugerează foarte mult direcția și structura lui – improvizație, foarte multă improvizație. Nu înseamnă că filmul nu știe încotro se îndreaptă, ci doar că are destul curaj încât să nu își facă planuri legate de starea în care personajele sale vor ajunge acolo.

Fritz face sex oriunde (în vană sau într-un autobuz abandonat într-un cimitir de mașini), cu oricine (cu pisicuțe drăguțe și parfumate sau cu ciori masive, cu sâni cât pepenii, care îi spun că nu este ”destul de negru” pentru ele). Face sex sub influența alcoolului sau a narcoticelor. Rareori face sex treaz.

Vizualul este totuși prea puțin subtil. Personajele negre din film sunt literalmente ciori. Polițiștii sunt literalmente porci. Prostituatele sunt pisici. Dar chiar și expresia brutală a acestor tipologii umane este în ton cu atitudinea miserupistă și, în fond, sinceră a poveștii. nu este regizorul care să se ascundă după degete. Îi place să o spună așa cum este și să o întindă cât de mult se poate întinde, iar Fritz the Cat este un film care nu face discriminare. El discriminează pe toată lumea în aceeași măsură.

Importantă mi s-a părut în special scena de sex dintre Fritz și prostituata neagră din imensa groapă de gunoi aflată în centrul Harlem-ului – groapă în care, subtil și aproape insesizabil, se găsește îngropat steagul american –, scenă pe care am apreciat-o pentru sinceritatea ei, pentru goliciunea și simplitatea ei, și pe care am văzut-o ca metaforă pentru condițiile de viață ale celor mulți și săraci. În final, cea mai importantă revelație – deși evident ipocrită – îi vine în timul acestei partide de sex. El trebuie să îi îndemne pe oamenii din jurul lui, pe cei oprimați, care își petrec viețile sub murdărie și ceruri întunecate, să se revolte împotriva sistemului.

Urcă pe capota mașinii unui membru al Panterelor Negre și propovăduiește eliberarea de sub călcâiul de fier al capitaliștilor prin cuvinte simple. În scurt timp apar porcii îmbrăcați în polițiști, iar ciorile, incitate de cuvintele lui Fritz, îi atacă. Totul degenereză urgent într-un scandal de proporții. Intervine armata și întregul cartier al negrilor este bombardat cu napalm de către avioane de vânătoare, și ars până în temelii. Asta este una dintre scenele în care siluete de-ale lui Mickey Mouse și Donald Duck pot fi văzute aplaudând avioanele – un exemplu clar al sarcasmului lui Bakshi față de ideile generale ale societății din acea perioadă.

Fritz the Cat este un film care lovește și jignește atât de multe lucruri deodată, încât listarea lor aici ar ocupa, ca și cu orice alt lucru legat de Bakshi, foarte mult loc. Dar ceea ce face fimul nu o face în modul acela prostesc în care o fac multe alte opere. Fritz the Cat este un film care îi jignește pe albi din perspectiva albilor. Îi jignește pe negri din perspectiva negrilor, și pe evrei din perspectiva evreilor. Linia dintre și comentariu social inteligent este una foarte fină, dar Fritz the Cat o știe bate cu piciorul foarte abil și, ca orice pisică, aterizează – în principiu – în picioare.

Complet conștient de sine, filmul nu se sfiește să includă în panoplia sa de simboluri însemnele celor mai groaznice lucruri ale erei (vezi consumul explicit de droguri grele, prezența seringilor și a halucinațiilor, prostituția, zvasticile sau brutalitatea forțelor de ordine împotriva oamenilor de culoare), dar acordă credit și simbolurilor ”soft” ale anilor `60 prin prezența unui Volkswagen Beetle și referințe la numeroase branduri, evenimente și locuri populare în acea vreme.

Limbajul și violența sunt de asemenea frapante, cu atât mai mult cu cât acesta este, totuși, un film animat, iar la începutul anilor `70, erau destul de puține filme live-action în care se vorbea urât. În schimb, Fritz the Cat le pune pe majoritatea la colț, să plângă de frustrare, cu vocabularul lipsit de compromis al personajelor sale și cu scenele de violență care uneori (ok, să fiu sincer, de cele mai multe ori) frizează absurdul.

După ce reușește să scape din oraș, evitând autoritățile, face o călătorie în deșert, împreună cu iubita lui, o vulpe numită Winston Schwartz. După ce rămân fără benzină, Fritz o abandonează și o se înhaită cu Blue, un iepure motociclist dependent de heroină, și prietena acestuia Harriet. Blue îl recrutează pe Fritz într-un grup revoluționar care plănuiește să arunce în aer un combinat în semn de protest. Harriet încearcă să îl convingă pe Blue să părăsească grupul, dar e bătută cu bestialitate (și un lanț) de către acesta. Când Fritz intervine, e ars cu lumânarea. Grupul ajunge în final la combinat, dar Fritz se răzgândește și încearcă să împiedice desfășurarea planului, dar nu reușește și e prins în explozie.

Stilul animației este unul care probabil nu ar impresiona astăzi, dar în urmă cu mai bine de 40 de ani era interesant tocmai prin faptul că nu încerca să atragă atenția asupra sa prin culori vii și design-uri confortabile, și recunosc că nu îmi aduc aminte să fi văzut prea des unghiurile folosite de Bakshi în acest film prin istoria filmelor animate. Culorile sunt deseori murdare, uneori chiar în mod intenționat, peisajul este realist până în cele mai mici detalii, iar dinamica personajelor pare destul de naturală.

Scenele sunt astfel construite încât se varsă una în alta, deși tranzițiile sunt aparent lipsite de finețe.

Toată odiseea hedonistă a lui Fritz, toată alergătura lui după dobândirea unui simț socio-politic propriu se termină tragic, pe un pat de spital păzit de un polițist-porc, chiar înainte de a se termina comic și ironic (deși ambiguu – unii ar putea spune că scena de final este un vis sau ceva ce Fritz și-ar imagina înainte de moarte), cu Fritz trezindu-se din comă și atrăgându-le pe cele trei bocitoare în pat (folosind aceleași texte ca la început, închizând cercul), unde se desfășoară o orgie la fel de intensă ca orice altceva din trecutul lui.

În final, și Fritz sucombă naturii sale, ca toți ceilalți, și realizează că singurul mod în care poți câștiga este să te lași înfrânt, să cedezi tentațiilor și impulsurilor frivole. Lumea din jur nu merită sângele și sudoarea ta.

Fritz the Cat nu este un film ușor de văzut, chiar dacă durează puțin sub 80 de minute. Nu este nici măcar un film frumos, dar este un film real. Și îți promit că îl vei uita mult mai greu decât orice alt film cu prințese și pirați.

Dar dacă îl prinzi, nu îl rata.

Ne auzim săptămâna viitoare.

Surse video aici, aici și aici.

Sursă foto aici.

—-

am scris și partea a III-a 🙂

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cosmin Leucuța
Invitat permanent

este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Cosmin a publicat în revista EgoPHobia trei povestiri și trei nuvele. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei”, este unul din cele două cîștigătoare ale Concursului de Debut organizat de Editura Adenium în anul 2013 (secțiunea Proză). S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine semn bun.

Număr articole publicate : 20