Ralph Bakshi și animația underground – Partea a III-a – The Lord of the Rings (1978)

(continuarea incursiunii mele printre animațiile lui )

Am revenit, deși au trecut două săptămâni, nu una, așa cum am preconizat în articolul anterior. Am fost în Vama Veche, a fost drăguț. Dar m-am întors și vreau să vorbim despre cel mai ambițios proiect al lui : adaptarea cărții The Lord of the Rings, a lui John Ronald Reuel Tolkien.

De la început vreau să te avertizez că, inevitabil, voi face comparații între versiunea lui Bakshi, din 1978 și cea din 2001(-2003) a lui Peter Jackson. Nu am cum să le separ. În parte pentru că versiunea lui Jackson s-a inspirat foarte mult din cea a lui Bakshi și trebuie să îi recunoaștem acesteia din urmă meritele, iar în parte pentru că foarte puțini oameni știu că a existat un alt înaintea celui făcut de Peter Jackson și, inevitabil, întrebări vor exista: care e mai bun ?

Înainte de asta, puțin background.

Încă din anii `60 Hollywood-ul a încercat să adapteze pentru marile ecrane capodopera fantasy a bucolicului Tolkien. Regizori ca Stanley Kubrick și John Boorman (dacă îți vine să crezi !) au încercat să își pună amprenta pe carte. Dar, vorba aceea:

            – Mulți au încercat și au eșuat ?

            – Nu. Mulți au încercat și au murit !

OK, nimeni nu a murit, dar proiectul era unul colosal. Boorman a conceput un scenariu de 700 de pagini pentru care, mai târziu, după ce Bakshi a preluat conducerea proiectului, a fost plătit cu 3 milioane de dolari să îl arunce la gunoi. True story.

Și dacă mă întrebi pe mine, a fost cel mai bun lucru care s-ar fi putut întâmpla. Presimt că dacă Boorman ar fi rămas la volan, ar fi avut același destin ca și defunctul Dune al lui Jodorowsky.

Bakshi și-a asamblat echipa, au evaluat situația și s-au pus pe treabă. Au avut un prim scenariu, scris de Chris Conkling, care a fost apoi rescris de către Peter S. Beagle până când le-a plăcut tuturor.

Ca un adevărat artist, Bakshi, spre deosebire de Boorman, a hotărât să nu schimbe absolut nimic în poveste, ci să își pună amprenta doar acolo unde era nevoie – în abordarea vizuală.

Produs cu o echipă de de aproape 700 de animatori și actori, pe un buget de doar 3 milioane de dolari (aproximativ a suta parte din bugetul cu care Peter Jackson a produs trilogia lui), filmul a fost un succes comercial, câștigând înapoi de zece ori valoarea de producție.

Povestea filmului vechi este cea pe care o știm cu toții din filmul nou, deci nu intru în detalii, și nu vor fi nici spoilere, în caz că, printr-o întâmplare cu șanse de 1 la infinit, nu l-ai văzut. Aici menționez că versiunea lui Ralph Bakshi acoperă doar segmentele din Frăția inelului și Cele două turnuri, ceea ce e păcat, fiindcă mor de curiozitate să aflu cum s-ar fi descurcat cu a treia parte. Deci, comparația între cele două versiuni ale filmului o voi face doar pentru primele două părți. Întoarcerea regelui rămâne pe dinafară.

Evident, diavolul este în detalii. Versiunea lui Bakshi este una animată, dar asta ar fi o supersimplificare a produsului finit. Bakshi a filmat scenele reale, cu actori reali și decoruri reale, iar apoi le-a animat folosint tehnica rotoscopiei. Tehnica aceasta înseamnă că iei imagini filmate și le transpui în format animat, pur și simplu desenând și pictând peste ele. Bakshi a făcut uz de tehnica asta pentru a economisi bani, în primul rând, iar apoi pentru a oferi desenelor un look mult mai realist decât era capabilă tehnica tradițională să ofere. Iar rezultatul, dacă vrei să mă crezi, este unul incredibil. În vremea aceea, era practic imposibil să creezi scene animate cu un număr mare de personaje. Iar după cum știm cu toții, Lord of the Rings dă pe dinafară de scene de bătălie. Scenele de bătălie au fost de asemenea procesate folosind o tehnică numită solarizare, care a ajutat la tridimensionalizarea imaginilor din aceste secvențe.

Bakshinu voia să creeze imagini standard, nu voia să aibă modele clare și fixe pentru fiecare dintre personajele principale. Asta nu înseamnă că Frodo arată într-un fel la începutul filmului, iar apoi își schimbă înfățișarea spre final. Nu. Asta înseamnă doar că Bakshi a știut să dea exact atât de multă libertate echipei cu care lucra încât imaginile să pară reale, să pară luate din lumea noastră, să nu fie doar simple modele care se mișcă.

Multe dintre imaginile atât de familiare celor care au idolatrizat trilogia lui Jackson își au obârșia în acest film. Unele chiar au fost reproduse cadru cu cadru după versiunea lui Bakshi.

lotr 1

Căutându-i pe hobbiți.

Detaliile pe care poți observa sunt copleșitoare. Ține minte că acesta e un film vechi de 40 de ani. Aș merge până acolo încât să afirm că orcile lui Bakshi arătă mult mai înfiorător decât cele din versiunea nouă a filmului.

lotr 2

Orcile, în mina din Moria.

Mereu întunecate, cu ochii arzând, mișcându-se ca niște adevărate creaturi ale întunericului, orcile lui Bakshi inspiră teamă și repulsie din prima clipă. La fel se poate spune și despre spiritele Inelului, așa-numiții Ringwraiths.

nazgul

Nazgul călare, în căutarea Inelului.

Paleta coloristică a filmului abundă în nuanțe vii și mohorâte deopotrivă, în funcție de tonul scenei. Filmul lui Bakshi este unul esențialmente atmosferic, spre deosebire de cel al lui Peter Jackson, care are timp să fie și un film de acțiune, și unul de dragoste, și unul despre prietenie etc. Asta nu înseamnă că Bakshi nu are timp de așa ceva. Dimpotrivă. Și faptul că are atât de puțin timp la dispoziție să o facă (versiunea lui Bakshi are doar puțin peste două ore de rulare, în timp ce primele două filme ale lui Peter Jackson durează aproape 7) arată cât de priceput a fost acesta în a alege cele mai relevante scene pentru a spune o poveste foarte lungă și foarte comlpexă.

 04.The.Lord.Of.The.Rings.1978.REMUX.1080p.BluRay.TrueHD.5.1.VC-1-LEGi0N

Rivendell

Și, sincer, cunoscând ambele versiuni, recunosc că alegerea scenelor a fost una foarte bună. La finalul filmului lui Bakshi, rămâi cu o imagine clară și completă asupra poveștii, chiar dacă filmul durează de trei ori mai puțin decât cel cu care toți ne-am obișnuit. Da, e adevărat că Peter Jackson are timp să exploreze tot felul de relații (apropo, povestea dintre Aragorn și Arwen este una care ocupă mult mai puțin spațiu în carte decât în film), și e adevărat că personajele lui sunt foarte locvace, dar dacă dai la o parte toate lucrurile ne-esențiale (și crede-mă, sunt destule) rămâi cu versiunea lui Bakshi la mustață.

Filmul este subtil și nu are cum să nu fie, pentru că nu dispune de resursele nelimitate ale urmașului său. Trebuie să sugereze toate acele lucruri pe care varianta lui Peter Jackson are timp să le expună și să le explice și o face cu măiestrie nesperată. Dar Bakshi și-a pus amprenta în această adaptare și asta se poate vedea cel mai bine în scenele de luptă. Filmate din unghiuri neortodoxe pentru acea perioadă (unele preced scene din Braveheart sau Gladiatorul) și stropite din abundență cu sânge, scenele de luptă ale filmului sunt cât se poate de vivide și de viscerale.

Pesonajele sunt (aproape) toate memorabile. Recunosc, există și părți mai puțin satisfăcătoare, normal. De exemplu, nu e deloc cea mai frumoasă femeie, pardon, elf din acest film, așa cum ne-au obișnuit cele 6 filme ale lui Jackson (da, număr aici și Hobbitul) De fapt, e de-a dreptul urât. Trage la fel de bine cu arcul, totuși. Un alt personaj de care Peter Jackson s-a ocupat mult mai bine decât Bakshi este Sam. În versiunea veche, e puțin mai mult decât un prieten tont, aflat într-o perpetuă stupoare. Și nici eroismul și loialitatea lui față de Frodo nu este atât de bine evidențiată ca în filmele lui Jackson.

Frodo este unul dintre personajele mai bine creionate în varianta lui Bakshi. Mă refer în special la o scenă în care ia atitudine și își înfruntă dușmanul, cu sabia Sting în mână, în timp ce, în varianta nouă, hobbitul pur și simplu scapă sabia și se lasă pradă fricii. Frodo cel care înfruntă pericolul mi se pare a fi un purtător al Inelului mult mai demn.

În filmul lui Bakshi, Gimli este mai mult decât un vehicul al umorului. Are replici puține, dar își păstrează demnitatea. Pe acest Gimli nimeni nu îl aruncă prin aer, peste poduri, printre orci, iar el nu îi cere lui Aragorn ”să nu îi spui nimic elfului !”

Probabil cea mai evidentă diferență de viziune este cea între cei doi Sauroni. Dacă în varianta lui Peter Jackson, titularul Stăpân al Inelelor apare în plină formă încă din primele secvențe, este brutal și violent, iar apoi, pe parcursul întregii povești îți bântuie retina sub forma acelei flăcări cocoțate pe un turn întunecat, în versiunea lui Bakshi, Sauron nu e mai mult decât o umbră, iar Mordor nu e mai mult decât o încrucișare a două creste de munți, dezvăluit de-a lungul a două fulgere roșiatice.

sauron

Sauron, în unica lui scenă din film.

Dar aici poți observa subtilitatea de care vorbeam mai devreme. Acolo unde un regizor îți așterne totul la picioare, într-un mod în care nu ai cum să îl ignori, altul te lasă să îți imaginezi forța și ferocitatea personajului, răul din el, toate astea concentrate într-o formă și o culoare alese astfel încât nu ai cum să dai greș în a realiza că el este cel mai rău lucru care se poate întâmpla Lumii de Mijloc.

            Despre Gandalf, despre Elrond, despre Merry și Pippin, despre Theoden și Gollum aș putea vorbi, dar nu o voi face aici.

gandalf

Gandalf, în timpul bătăliei pentru Helm’s Deep.

            Scenele care surprind călătoria frăției prin păduri și peste munți sunt cel puțin la fel de năucitoare ca și cele din filmele noi.

            La un moment dat, Ralph Bakshi voia să introducă muzica celor de la Led Zeppelin pe coloana sonoră, dar – și aici nu știu dacă să mă bucur sau să îmi pară rău – nu s-a putut din diferite motive legate de drepturile de autor. Așa că filmul a primit muzica lui Leonard Roseman și, în opinia mea, omul s-a descurcat foarte bine. Sunetul se leagă de acțiunea filmului atât de natural încât nu îți poți închipui nimic altceva în locul lui. Este maiestuos în timpul scenelor de luptă, și calm acolo unde este pace.

            Cum spuneam, aș putea să vorbesc zile întregi despe motivele pentru care trebuie văzut acest film, dar o să mă opresc aici.

            Și nu mă înțelege greșit. Versiunea lui Peter Jackson e fucking bestială, dar are neajunsul de a fi clădită pe oasele îngropate și uitate ale filmului lui Ralph Bakshi.

            Singurul lucru pe care eu personal îl regret este că lucrurile s-au terminat așa cum s-au terminat, și probabil nu vom apuca niciodată să vedem Întoarcerea regelui prin ochii acestui artist desăvârșit.

—-

Sursele foto aici, aici, aici, aici, aici și aici. Și aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cosmin Leucuța
Ambasador & Editor SB @ Timișoara

este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei” publicat la Editura Adenium în 2013 este primul din trilogia „Trei Culori: Negru”. În 2017 publică o culegere de proze scurte „Numele altora” la Casa de pariuri literare. S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine Ambasador SemneBune.

Număr articole publicate : 20