Junky

Scriitor fiind, mă mai întreabă lume, din când în când, cam care îmi sunt influențele. Eu le spun câteva nume, câteva titluri și le văd interesul dizolvându-se în zâmbete stânjenite. Mi se pare normal. De cele mai multe ori întrebările legate de influențe sunt doar de umplutură. Cei care ar recunoaște numele și titlurile pe care le înșiri (și, mai important, motivul pentru care o faci) drept răspuns la o asemenea întrebare nu ar pune întrebarea din start.

Chestia cu influențele este că ceva cu adevărat puternic te afectează în mod subtil, fără să îți dai seama. Acelea sunt adevăratele influențe. Cele pe care le recunoști singur sunt mai mult mărci care au făcut impresie, concepte cu care ți-ar plăcea ție să fii identificat dar, de cele mai multe ori, tu ești cel care le face lor o favoare, nu invers. Multe sunt cărțile pe care le citim, puține sunt cele care fac o impresie atât de puternică, dar totuși subtilă, încât să putem spune că ne influențează cu adevărat, ca scriitori.

O carte puternică, în opinia acestui recenzor, este o carte pe care o citești, iar impactul ei este atât de evident încât, după ce o închizi, stai și te gândești: oare ce naiba tocmai am citit ? Cum am putut citi așa ceva și să rămân totuși același om ? Iar răspunsul este (sau ar trebui să fie): nu mai sunt același om. O carte puternică este ca un mesaj subliminal. Acționează asupra ta fără ca tu să îți dai seama de asta.

Multă vreme am fost un cititor avid de literatură pe care îmi place s-o numesc indezirabilă. Vorbesc despre literatură underground, counter-culture șamd. Cărți cu o istorie lungă și anevoioasă de la concepție până la lumina tiparului, cărți interzise sau cărți care pur și simplu te stânjenesc. Să le citești, să le ții în mână sau chiar numai să știi de ele … sunt cărți care te obligă să vezi realitatea cu alți ochi sau, mai degrabă, să vezi o altă realitate decât cea cu care ești obișnuit.

Realitatea mea și realitatea ta sunt stări de spirit general valabile, dar mai există și alte realități la fel de tangibile. Iar una dintre ele este cea a romanului .

junky coperta penguin books

Ediția aniversară din 2003, cu prefață scrisă de Oliver Harris (Penguin Books)

Dacă cineva m-ar fi întrebat acum trei ani ce influențe aveam, mi-ar fi plăcut să îi spun: . Și să vorbesc serios, iar persoana aceea să știe despre ce vorbesc. Din păcate, am descoperit abia recent această atrocitate neșlefuită.

Junky este un roman scris de copilul teribil al generației beat – mă rog, unul dintre ei – William S. Burroughs. Inițial considerat mult prea controversat pentru acele vremuri când drogurile și dependența de deveniseră o problemă națională în Statele Unite, Junky a fost împins la lumina tiparului de poetul și liber-cugetătorul Allen Ginsberg, care a văzut în cuvintele lui Burroughs infinit mai multă valoare decât oferea hârtia pe care erau tipărite.

Romanul a fost publicat în 1953 de editura Ace Books. Aceasta era, la vremea respectivă, o editură de talie modestă, specializată în publicații mediocre și, adesea, volumele lor cuprindeau, din rațiuni de economie, două cărți într-una. Acesta a fost și cazul lui Junky. Romanul a apărut sub pseudonimul William Lee și au mai trecut câțiva ani buni până când a început să îi fie atribuit lui Burroughs, în mod explicit. La acea dată, autorul dobândise deja notorietate cu un alt roman intitulat Naked Lunch.

Junky este un roman semi-autobiografic, un roman à clef, care nu pierde vremea cu o poveste închegată și, dacă îl iei la bani mărunți, nici Burroughs nu este cine știe ce povestitor, slăbiciune de care este perfect conștient și pe care o exploatează de-a lungul carierei sale prin așa-numita tehnică cut-up. Este binecunoscută afinitatea lui pentru aparenta incoerență narativă, pe care o ridică la rangul de artă, în romane ca Naked Lunch sau trilogia Nova. Junky are aproximativ o sută treizeci de pagini (varianta în limba engleză, fără anexe și glosar), dar cititorul află abia pe la pagina o sută că personajul principal are o soție. Iar cu zece pagini înainte de final, afli că mai are și doi copii. Informații neesențiale pentru scopul acestui roman.

Dar Junky nu este o carte despre om, este o carte despre drog, iar Burroughs nu este aici un scriitor, ci este mai degrabă un reporter cu un extrem de bine dezvoltat simț pentru cele mai importante detalii. Ca să îți dai seama de magnitudinea talentului lui Burroughs, îți propun acest experiment: gândește-te că citești o carte despre un obiect neanimat. Obiectul nu face nimic, per se. El doar există. Junky descrie drogul – ce este el și cum oamenii se schimbă în preajma lui. Drogul este personajul principal al acestei cărți. Burroughs te convinge fără probleme că drogul are o personalitate și că e capabil să se dezvolte chiar sub ochii tăi, pe măsură ce oamenii intreacționează cu el. Drogul are un comportament anume și rolul lui Burroughs este de a raporta tot ce este de raportat.

Ce frapează este stilul în care este scrisă cartea. Trebuie să știm că Burroughs a primit educație de antropolog la Harvard, iar asta i-a ascuțit simțurile și mintea și l-a pregătit să iasă în lume și să observe absolut tot ce merită observat. În cuvintele proprii ale autorului, această carte nu ar fi fost scrisă dacă el nu ar fi fost de părere că aduce ceva nou subiectului. Romanul descrie experiențele autorului ca narcoman și traficant de în anii ’50.

Este, dacă vrei, un ghid pentru înțelegerea vieții de drogat în vremurile în care drogul era un stil de viață. Burroughs însuși insistă asupra acestui lucru de nenumărate ori. Nu e o scuză, ci pur și simplu declararea unui adevăr. Ca și cum ai spune că apa te udă. De fapt, magnetismul poveștii vine de la stilul laconic și sec al lui Burroughs de a raporta absolut tot ce se petrece în jurul lui, cu detașarea unui profesionist desăvârșit, cineva care a văzut și a trăit cam tot ce se poate legat de droguri. El nu își judecă personajele și nu le judecă nici acțiunile. Ele pur și simplu există, pur și simplu tânjesc după droguri și asta este totul. Acesta e mecanismul pe care îl folosește lumea în romanul lui și nimeni nu pune la îndoială justețea acestui fapt. Tot ce îți oferă autorul este adevăr, în cea mai pură formă. Netăiat, neîndoit. Gata de injectat în braț.

Nu există pasiune în personajele romanului, nici în acțiunile lor. Toți se mișcă încet, ca prin melasă, iar atunci când lucrurile o iau în jos, resemnarea este de mult prezentă în ochii lor. Există pasiune doar în motivații. Tot ceea ce fac, fac pentru a obține droguri, iar sufletele lor pline de morfină și cocaină, și benzedrină abia așteaptă următoarea doză.

Burroughs demontează o mulțime de mituri legate de oamenii care se droghează și de drogurile acelor vremuri, multe dintre ele considerate ca fiind ”grele”. Cartea e un manual sau, dacă vrei, un fel de revistă despre un stil de viață la care nimeni nu visează, dar în care mulți se găsesc adâncindu-se tot mai tare.

Autorul comentează asupra variatelor aspecte ale vieții de dependent. Care droguri dau dependență și care nu, cât de greu dobândești dependența și cât de ușor scapi de ea. Cât timp îi trebuie viciului să te înhațe pentru a doua (sau a zecea) oară. Vorbește despre încercările de a face bani, pe care legală sau ilegală, pentru a-și întreține dependența. Inventivitatea dependenților de narcotice merge mână în mână cu foamea lor pentru următoare doză.

william s burroughs

William S. Burroughs

Junky e varianta serioasă a lui Trainspotting.

Scene care descriu consumul de droguri cu un aer dezinvolt, de parcă personajele fac cumpărături, sunt presărate printre pașii autorului pe străzile înfometate. Limba narcomanilor este un argou născut din paranoia unui viitor incert, a unui ”mâine” care poate aduce sevraje dureroase sau care poate aduce dulce amorțire în vena nesătulă. Nu există amuzament și nici prea multe ocazii care ar putea fi transformate în râs. Cerul din Junky se află mereu între două nuanțe de gri (jocul de cuvinte e neintenționat). Totuși, nu poți să nu zâmbești la câte un pasaj în care replica vreunui drogat pare coborâtă de pe buzele unui Dumnezeu cu un foarte fin simț al ironiei.

Mai târziu, într-o ediție restaurată, în Junky s-au putut regăsi și scenele care făceau referire la homosexualitatea lui Burroughs, scene ”curățate” din prima ediție a romanului. Pentru că, bun sau prost, Burroughs ținea la fiecare cuvânt pus în cartea sa și a insistat ca ele să fie toate prezente acolo, după cum reiese dintr-o scrisoare trimsă editorului său după apariția primei ediții a romanului.

Este o carte care probabil nu o să îți placă și nici nu are de ce să îți placă, dar este o bucată de literatură puternică prin sinceritatea ei și blazajul personajelor inevitabil înfrânte de propriile lor alegeri. Nu este un roman deprimant, dar nu pot spune despre el că oferă speranță. Iar dacă oferă speranță, aceasta vine mereu împreună cu o capcană ascunsă la vedere. Este un roman pe care am ajuns să îl respect.

Influențele lui Burroughs pentru Junky au fost dependențele de toate felurile, excesele și nevoia de a fi mereu cu un pas înaintea nevoilor. Tragedia este că nu poți fi niciodată cu mai mult de un pas înaintea – sau înapoia – lor.

În Junky nu câștigă decât acela care își acceptă natura. Iar asta este o luptă pe care o pierdem cu toții în fiecare zi.

Ruxandra a făcut și ea o recenzie a cărții, acum trei ani. Dacă te interesează opinia ei, o găsești aici.

Sursa foto pentru figura lui Burroughs, aici. Iar pentru imaginea reprezentativă, aici. Coperta cărții am fotografiat-o pe măsuța din camera mea de zi.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cosmin Leucuța
Ambasador & Editor SB @ Timișoara

este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei” publicat la Editura Adenium în 2013 este primul din trilogia „Trei Culori: Negru”. În 2017 publică o culegere de proze scurte „Numele altora” la Casa de pariuri literare. S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine Ambasador SemneBune.

Număr articole publicate : 20