SB Poll: Ce cărți ne-au dat insomnii în 2014?

13413271480979Anul 2014  e deja istorie, dar cărțile citite rămân cu noi. Urmând tradiția, la sfârșitul anului am făcut un sondaj printre membrii SemneBune și am aflat ce cărți le-au provocat insomnii. Cărți care le-au rămas în minte, cărți care i-au impresionat, cărți din care au învățat ceva. Orice carte citită e o viață trăită și orice noapte nedormită cu o carte în brațe e o noapte câștigată.

Dorina Tătăran, editor SemneBune: În ultimii ani, întâlnesc foarte rar cărți care să mă scoată din ritm, să mă trântească la pământ, să… facă ceva cu mine, ceva demn de ținut minte. A fost la fel și în 2014. Doar două. Prima vine din literatura de limbă spaniolă (desigur), iar a doua de la noi (culmea).

Când am început Mâine în bătălie să te gândești la mine, romanul lui Javier Marías, deja știam câte ceva despre autor, nu eram la prima carte a lui, dar nici vorbă să mă aștept la ce a urmat. Începutul chiar dă cu tine de pământ, după care vine o bucată bună care îți pune răbdarea la încercare (mai ales dacă nu ești familiarizat cu stilul lui Javier Marías) și te lasă să îți recapeți gândurile, să îți pui întrebări, să arunci cartea deoparte, nehotărât dacă vrei să continui sau nu, deși nu cred că poți renunța, nu de tot, ca apoi caruselul să pornească din nou și să se mai oprească abia la final, un final la fel de neprevizibil ca începutul. Nu vreau să detaliez, să spun ceva concret, pentru că e genul de roman despre care n-ar trebui să știi nimic înainte. Să nu citești recenzii, să nu cauți recomandări, nici prezentare pe copertă n-ar trebui să aibă. Doar să plonjezi în el. Chiar mi-a dat insomnii. Și ideea, și stilul. Va trece mult timp până să găsesc un alt roman care să îl dea jos de pe locul unde e acum.

Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, e a doua, fără să fie roman sau proză scurtă, deși poate fi citită foarte bine în felul acesta. De fapt, nici n-aș eticheta în vreun fel cartea aceasta. Pentru că are un stil aparte, un conținut la fel și e genul de carte la care te uiți după ce ai terminat-o și îți zici: Fuck, doar atât? Și o să revii la ea, pentru că o să ai impresia că din unele pagini ți-a scăpat ceva, că în unele pasaje ai rămas captiv, cumva, că ai trecut prea repede peste senzațiile date de unele rânduri… M-am regăsit în foarte multe dintre ideile strecurate aici de BAS, poate că și din cauza asta am rămas lipită de acest volum, poate că e de vină și lumina perfectă de toamnă în care am citit-o, în câteva dimineți de octombrie, la geamul unei bucătării din Brașov, lângă o cafea (reală) și o țigară (imaginară), cu senzația că sunt undeva deasupra lumii, un fel de spectator al ei. Pentru că asta m-a făcut cartea lui BAS să simt: o mare detașare de orice, o trecere într-un alt spațiu, nu mai bun, nu mai vesel, dimpotrivă, de o melancolie dureroasă, dar care te prinde. Și mai e ceva care pentru mine a însemnat foarte mult: BAS nu face concesii de dragul cititorului care s-ar putea să nu înțeleagă. Se vede asta încă din titlu. Nu se explică, nu se justifică, doar scrie. Foarte sigur pe el, foarte… acolo! Nu-i pasă de zumzăiala din jur, de privirile ironice și neîncrezătoare, de zgomotul străzii, de nimic. El știe foarte bine ce vrea și crede în ce face, restul e doar decor. Întotdeauna m-au fascinat oamenii de felul acesta. Frumoșii nebuni.

Andreea Tănase, editor SemneBune: Pentru mine, 2014 a fost anul în care am citit cele mai multe cărți în limba română (și ale scriitorilor români) de cand am terminat liceul. Și asta pentru că SemneBune m-a luat în echipă și mi-au pus periodic câte un vraf de cărți în brațe, spre recenzare. Și tare bine au făcut! Am descoperit literatura română contemporană și m-am minunat. Ba chiar am cunoscut și autorii în carne și oase, ceea ce nu mi se mai întâmplase (deh, autorii pe care îi citeam eu în liceu aveau doar re-editări post-mortem!).

Așa că am să încep laudele insomniace cu un autor român, debutant, pe care l-am și cunoscut în carne și oase ulterior: Cosmin Leucuța. Editura Adenium ne-a trimis cartea lui, Laptele negru al mamei, de care eu am fost interesată doar ca să îmi dau seama încotro se îndreaptă premiile literare românești și care este tendința autorilor tineri. Am început cartea într-o doară, în metrou, în drum spre casă și nu m-am mai putut opri. Cu adevărat insomniacă! Mi-a plăcut. M-a obsedat. M-am identificat. M-am regăsit. Mi-aș fi dorit să o scriu eu. Vă închipuiți ce mare mi-a fost bucuria când am aflat că Laptele negru al mamei este parte dintr-o trilogie! Abia aștept să văd și celelalte două volume ieșite de sub tipar!

Celelalte cărți care m-au ținut trează în 2014 au fost din două zone foarte bine definite, și tratau nuanțe culturale și conflicte politico-sociale specifice zonelor din careprovin autorii. Am să încep cu autoarele de origine chineză Lisa See și Amy Tan. Am toate citit tot ce au scris cele două, însă anul acesta am citit Peony in Love (Lisa See) și The Hundred Secret Senses (Amy Tan) chiar în China. Acțiunea din Peony in Love se petrece în China secolului XVII, când fetelor încă li se legau picioarele, iar căsătoriile încă erau aranjate de părinți. Nu am regăsit în China de astăzi nimic din delicatețea și sensibilitatea despre care vorbește Lisa See, însă superstițiile foarte elaborate și aduse la rang de religie (care reprezintă și subiectul romanului lui Amy Tan, The Hundred Secret Senses) sunt în continuare prezente și respectate cu strictețe. Eu am citit cele două cărți în trenul de noapte dintre Beijing și Xi’An și le-am văzut ca pe niște cărți magice, inițiatice chiar. Sunt convinsă că a contribuit și atmosfera, și locul în care mă aflam, dar vi le recomand, oriunde le-ați citi, pentru o privire intimă în sufletul Chinei tradiționale. (Editura All a publicat în 2011 Fetele din Shanghai, iar în 2012 Visul lui Joy, ambele de Lisa See. Sper că toate cărțile ei se vor publica și în România în curând. Dintre cărțile lui Amy Tan, în limba română s-a tradus doar The Joy Luck Club – Clubul Norocoaselor – la editura Polirom, în 2005).

Ultima carte despre care vreau să vă povestesc acum este The Boy Next Door, a lui Irene Sabatini. Este vorba despre alt continent, alt set de superstiții și altă durere politică: Africa, Rhodesia/Zimbabwe. Așa cum m-a impresionat Half of a Yellow Sun a lui Chimamanda Ngozi Adichie, care trata războiul civil din Biafra/Nigeria, așa mi-a deschis ochii The Boy Next Door asupra unui conflict sângeros lăsat în urmă de britanici în 1980, când s-au retras din Rhodesia după 100 de ani de stăpânire. Este vorba despre renașterea unei țări, despre instalarea unei dictaturi, despre suferințele oamenilor de rând, atât albi cât și negri, sub norul unui conflict politic. Pentru mine, The Boy Next Door este o carte despre istorie, văzută prin ochii unei familii normale, luate ca martor. Prin această tehnică simplă, Irene Sabatini umanizează frica și ne aduce mai aproape durerea unui continent cu care puțini relaționează. Vă recomand literatura africană sau despre Africa, pentru a vă convinge că durerea și setea de putere care o provoacă sunt aceleași, indiferent de culoarea continentului.

Favim.com-2799

Andreea Banciu, co-fondator SemneBune, Redactor-șef: De obicei, tind să cred că literatura este rețeta potrivită pentru vindecarea insomniilor de zi cu zi. Nimic mai bun să te scape de agitația cotidiană (și epuizantă), decât o carte bună. Dacă stau să mă gândesc bine, totuși, Matei Brunul al lui Lucian Dan Teodorovici mi-a marcat câteva nopți, în timp ce îl citeam, și încă vreo câteva, după ce l-am terminat. Matei Brunul este unul dintre volumele în urma cărora mi-a fost fost greu să trec la următoarea lectură. O carte care se lipește de creier, te consumă, te stârnește și nu îți permite să te oprești. Și București, praf și sânge, al Małgorzatei Rejmer a fost un volum care mi-a ocupat creierul o vreme bună, dând naștere unor întrebări pe care ori nu mi le pusesem în mod real, până în acel moment, ori le ignorasem în mod inconștient, pentru că astfel de întrebări despre trecutul, identitatea și percepția societății în care trăiesc au răspunsuri incomode.

Marius Surleac, traducător SemneBune: Nu pot spune că sunt cărți care mi-au dat „insomnii” pentru că pe cele mai multe le citesc pe traseul casă-serviciu; cert este însă că unele dintre ele mi-au captat atenția prin modul în care sunt prezentate întâmplările, prin naturalețea limbajului. Pentru că trebuie să ne limităm doar la trei, am să încep (într-o ordine pur și simplu aleatorie) cu ”A short survey of surrealism” a lui David Gascoyne: un volum în care suprarealismul dar și dadaismul, într-o mai mică măsură, sunt prezentate foarte detaliat; în care e descrisă evoluția mișcării cu reprezentații cei mai de seamă, schimbul de tabere, raportarea la mediul politic, război, propagandă, nuclee active, etc.

Al doilea volum care mi-a plăcut în mod deosebit este ”The Death of Bunny Munro”, scris de Nick Cave. Volumul prezintă relația unui tată (alcoolic, obsedat sexual, etc.) cu fiul său (marcat de sinuciderea mamei). Traseul pe care cei doi îl parcurg, unul în căutarea celuilalt, este foarte alert, întâmplările (psihedelice pe alocuri) se intersectează cu o groază de factori care nu fac decât să accentueze până la urmă găsirea unei căi de comunicare. Volumul abundă de mult umor negru, de violență și de o întreagă enciclopedie reflectată prin limbajul lui Bunny Munro. Nu știu cum e varianta în limba română, însă volumul în engleză e un deliciu. Partea ciudată e că pe tot parcursul lecturii mi l-am imaginat pe Bunny Munro ca pe Nick Cave.

Al treilea volum este ”A Convergence of Birds: Original Fiction and Poetry Inspired by Joseph Cornell” editat de Jonathan Safran Foer. Acest volum e o colecție de poezie și proză scurtă ale unora dintre cei mai buni scriitori americani contemporani, texte care au avut ca inspirație o serie de creații (având în prim plan păsările) ale lui Joseph Cornell.

beautiful_library_study_interior-1545929

Ciprian Burcovschi, PDG, fondator SemneBune: La mine lucrurile sunt simplificate: eu citesc îndeosebi ​poezie și nu mă prinde noaptea cu ochii bulbucați :)) Recunosc că anul acesta​ a fost o carte pe care n-am lăsat-o din mână pînă n-am gătat-o: „Păcatul împotriva spiritului”, de Ioan Petru Culianu (într-o sîmbătă, cu sangria și umbrelă de soare). ​Ș​i m-am enervat când mi-am dat seama că nu vom avea curând un nou Culianu.​

Ion-Valentin Ceaușescu, redactor-șef adjunct SemneBune: Anul ce a trecut am citi mult pentru disertație. Am terminat masterul și a trebuit să citesc destul, numai cărți bune, dar nu despre ele vreau să scriu, pentru că ele mi-au dat altfel de insomnii. Pe lângă ele am mai citit și altele, dar în mod paradoxal n-am pus mâna pe nicio carte de joc. Înainte mai făceam un șeptic, un macao, un poker, dar acum nimic. Am stat numai cu nasul în cărți cu cuvinte, că ce mi-o fi trebuind nu știu! În loc să fac și eu ceva normal, cum ar fi să cultiv porumb sau să fac țuică (din asta am făcut puțină), eu nu și nu, cu nasul în cărți. Ba scriu pentru semnebune.ro câte o recenzie, ba mă cert cu câte cineve pe vreo carte, ba tac mâlc și doar citesc, dar cartea e acolo mereu.

images (2)Mă bucur că am câteva sute de volume la mine în bibliotecă, mâine poimâine le pot folosi drept mobilier și apoi vinde, precum personajul din cartea lui Paul Auster – Palatul lunii. Aia e o carte care mi-a plăcut, dar mi-a dat insomnii și din alte motive: dacă mă apcă și pe mine vreun gând de cunoaștere a lumii ca pe băiatul acela care s-a gândit să stea pe străzi, fiindcă acolo e viața reală? Dar până și el și-a găit locul până la urmă, cu ajutorul unei femei, căci de, în jurul femeilor și al pisicilor se învârte lumea. Dar decât să vină barbarii peste mine sau să-i aștept și să nu mai vină, ca în romanul lui J. M. Coetzee Asteptându-i pe barbari, mai bine pe străzi. Ce carte și asta, dătătoare de fiori, o citești și nu o mai uiți, te gândești zile întregi la ea și la ființa umană capabilă de atâtea atrocități. Mă spăriam eu când vedeam o bătaie în spatele blocului, dar după ce am văzut de ce e capabil omul și cât de ușor poate să decadă cineva, m-am mai liniștit.

Noroc că am plecat la drum cu Pelerinul rus și parcă mi s-a mai liniștit sufletul. Nu am deprins eu învățăturile de pe acolo, dar măcar am devenit Autoimun, odată cu cartea Ioanei Nicolae. Întors din pelerinaj am căzut în poezie și mie îmi pace să cad în poezie, altfel cade lumea peste mine, mă apuc de lucruri serioase și asta nu-mi place. Mie îmi place să mă hârjonesc cu lumea, așa cum făcea Sorin Stoica, fie-i țărâna ușoară, într-O Limbă comună a Aberațiilor de bun-simț. Și apoi s-a mai întâmplat, pe când eram la țară, să cultiv și eu Ogorul, dar nu precum Pearl S. Buck, din fericire, fiindcă aceea este o carte care m-a tulburat profund. Așa personaj feminin nu prea am mai întâlnit ca în cartea aceasta și nici atâta sărăcie.

Și multe ar mai fi de spus despre cele trăite, visate sau citite, dar mă opresc aici, nu înainte de a vă spune că anul meu a început cum se cuvine în materie de cărți, cu una care mi-ar fi dat insomnii în anul ce-a trecut, dar nu-i nimic, îmi în anul ce tocmai a început: Daniel Kyes – Flori pentru Algernon. Și nu, nu o să uit să pun flori pe mormânt, așa cum nu o să uit nici să citesc.

(foto: 1, 2, 3, 4)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 392