SB Poll: Ce carti ne-au dat insomnii in 2013?

futurama-fry-meme-generator-not-sure-if-reading-because-can-t-sleep-or-can-t-sleep-because-reading-6c8093

Florin Dumitrescu (scriitor): Știu că în 2013 a apărut multă excelentă, dar eu a trebuit să citesc mai mult cărți de non-ficțiune. Din rândul lor sunt și acelea care mi-au dat insomnii, fie că m-au ținut captiv în lectură, fie că m-au obsedat de n-am putut să dorm. Am să listez câteva dintre ele, cu speranța ca pe 2014 s-o ard mai beletristic:

Vintilă MihăilescuScutecele națiunii și hainele împăratului, Polirom, 2013. Îl prețuim pe prof. Mihăilescu nu doar pentru că a lansat MȚR-ismul, noul trend care face vogă printre tinerii bucureșteni; îl prețuim pentru că ne explică, în toată această perioadă de tranziție/post-tranziție, ce e cu noi, de ce ni se pare că „suntem altfel”, dar în fond nu ne-am schimbat. Această carte, în continuarea seriei Socio-haihui a autorului, e menită să înlăture o seamă de nedumeriri de ale noastre față cu „situațiunea” din țară și, pe planuri concentric mai largi, din lumea largă. Cine citește rubrica din Dilema Veche a profesorului Mihăilescu va descoperi o selecție a episoadelor din ultimii ani, alcătuită însă cu încadrări tematice mai ample (noile obiceiuri alimentare, problemele integrării, urban versus rural, obsesiile identitare naționale etc.), ceea ce ne dă un efect de panoramă larg cuprinzătoare. Domnia sa își subintitulează volumul Note de antropologie publică, definind astfel un interregn la limita dintre domeniul strict științific al studiilor despre om, societate, cultură etc. și crochiul alert, spumos, în filon reportericesc. Și da: iubitorii de bună apreciază la Vintilă Mihăilescu stilul plin de vervă și tușa fină de scriitor.

La sfârșitul anului trecut, Vintilă Mihăilescu a lansat Povestea maidanezului Leuțu (Cartier, 2013), care merită de asemenea pomenită. E o carte care îi incită pe iubitorii de animale, dar totodată și pe hateri („cuțofili și javrofobi”, numește antropologul cele două categorii antagonice). Este o carte mai deloc haihui, binișor mai avansată în studiul relației om-animal, cu trimiteri către domeniul zoo-eticii, abia explorat la noi. Recomand o etapizare: a se citi mai întâi Scutecele națiunii…, unde e atinsă și problema maidanezilor, lansându-se astfel o ancoră către Leuțu, care ar merge ca o lectură ulterioară, pentru cine vrea să aprofundeze subiectul.

Petre BarbuPrimul an de publicitate, Tandem, 2013. Petre Barbu este, pe de o parte, un excelent prozator și dramaturg și, pe de altă parte, un jurnalist cu autoritate, specializat în media și marketing. Performanța lui Petre Barbu este aceea de primi aprecieri de la două publicuri diferite: o dată, cei care citesc reviste economice precum Capital și Forbes; și, apoi, amatorii de literatură și dramaturgie. Cea mai nouă carte a lui Barbu e un best seller în rândul celor dintâi, dar eu le-o recomand și celorlalți. Este o culegere de interviuri cu primii antreprenori ai publicității românești de după ’90. Sunt oameni discreți, mai puțin vizibili decât vedetele publicității (cam ca patronul unui club de fotbal față de starul din teren). Dar sunt oameni cu o mare putere de influență și cu o anumită creativitate – în materie de business – care, într-un fel, o întrece pe cea manifestă, din reclamele ca atare. Mai mult decât poveștile unor Mad Men dâmbovițeni (pe placul devoratorilor de publicitate vintage), cartea asta conține o privire asupra precumpănitorilor ani ‘90, cu ce au însemnat ei: asaltul multinaționalelor, nașterea societății de consum, intrarea României sub tăvălugul globalizării… Specific pentru interlocutorii lui Barbu este abilitatea de a se fi conectat, în mod oportun, cu centralele marketingului global. La tot pasul apar în carte străini cu aură misterioasă, majoritatea americani, care, dincolo de abilitățile de manageri care le sunt evocate în clar, lasă și o impresie – nemărturisită, dar sesizabilă – de agenți speciali; de coloniști-misionari-spioni. Agenturile de care se temea Ceaușescu că vor subjuga România vestului s-au dovedit a fi agențiile de publicitate: este lectura pe care o dau eu personal cărții, dar care s-ar putea să vină prin prisma unui insider dezvrăjit ce sunt. Mărturiile mogulilor din publicitate sunt un izvor istoric prețios pentru cine caută explicații ale unor fenomene sociale resimțite încă și azi, poate și mâine. E mult de citit printre rânduri… iar Petre Barbu se dovedește un intervievator abil, care știe să smulgă dezvăluiri chiar și din partea celor mai ascunși pokeriști ai business-ului. Lectură plăcută!

Marius-Iulian Stancu (poet): spre deosebire de alți ani, în 2013 nu prea am mai bifat update-uri editoriale, atitudine care vine și pe fondul unei lipse de încredere în ce mai poate literatura, așa numita literatură artistică. așa că mai ales de aici insomnii, fără vreo legătură cu poetic sau romanesc. schițarea unui posibil răspuns arată totuși așa –

dan sociu, vino cu mine știu exact unde mergem. o carte despre vreme și soteriologia ieșirii din vreme, despre lucruri de nedepășit sau care ne depășesc, și de aici un soi de dezvinovățire a umanului, în care detaliile se acumulează în căutarea acelui ceva care să vină și să pună punct în sfârșit. cum cărțile lui dan sunt din ce în ce mai mici, am speranța că își va găsi până la urmă punctum-ul (fie că-i vorba de încremenirea într-o după-amiază de toamnă sau de a fi în gândul prietenilor după moarte, când își fut partenerele, doar pentru un moment), unul dintre semnele vechi care te duce până la capătul literaturii, dincolo de care nu poți fi decât mort sau fericit. dincoace e doar o nostalgie nesfârșită ce ne duce departe de noi.

vlad drăgoi, metode. despre cartea lui vlad spun ce am mai spus – e o carte despre perspectiva crudă a copilăriei cu antivirus la etică. micile suferințe provocate diverșilor protagoniști la fiecare pas de ego-ul care se ficționalizează literar nu sunt însoțite și de pătimire; neînsoțite de frică și milă, ele nu provoacă tragedii. fără alonjă sado-maso, micile suferințe metodice nu vizează nici vreo zonă erogenă. ele sunt doar exerciții bazate pe cauzalitate, prin care sunt testate rapoarte obiective, necesare. provocând mai mereu din curiozitate, fără scop (în multe poeme atenția este mutată dinspre gesturile violente, înspre obiecte sau stări paralele episodului relatat), personajul construit pare a suferi de un soi de sindrom forrest gump, și așa, orice ar face, nu poate scăpa de inocență.

vasile leac, unchiul este încântat. pe vasile o să-l citez – “e mult mai greu să fii un poet special decât un poet bun sau mare. pe un poet bun îl citeşti şi-l aşezi pe raftul „bun” şi acolo rămâne urmând a-l umple praful; de la el înveţi cum să nu scrii; un poet bun nu aduce tehnic nimic nou; are un subiect recognoscibil, puţină sensibilitate şi cam atât. un poet mare e copleşitor iar măreţia lui îţi pare de la un timp falsă profunzime, istorie, e ca un diamant şlefuit expus în vitrina unui muzeu lângă alte diamante, îl admiri şi intri în următoarea sală. în sala următoare începe să-ţi lucească şi ţie ochii, simţi un fel de energie şi plăcere pe care doar aici o întâlneşti. citeşti şi reciteşti şi de fiecare dată e altceva, nu e nevoie să ai o anumită dispoziţie/stare pentru poezie, textul e orice stare în care te afli.” vasile leac este genul de poet special, care își asumă acele ipostaze nu foarte avantajoase din punct de vedere ontologic, împrăștiindu-și atenția pe suprafețe de joc diferite.

–   de scris câte ceva despre, mă voi limita la poezie. la capitolul roman m-am bucurat cu măsuri diferite de – soldații, adrian schiop & de – hârtiile masculului, silviu gherman.

mai importante decât “mica listă” sunt aparițiile celor două traduceri din deleuze – mii de platouri (cu guattari) și cinema 2. imaginea timp (singur). în rest o dau pe greci antici și noul testament.

x-all-the-things-meme-generator-i-read-all-the-books-135f20

Marius Gabor (laureat IDC la Secțiunea Proză Scurtă): Mai puţin importante decât argumentele ce se vor obiective, printre motivele pentru care anului 2013 i-aş pune pe braţ banderola de căpitan într-o echipă ce musteşte de ani stătuţi, au fost şi apropierile de hăul insomniacilor cu pleoape grele, pelegrini la uşi de schituri în paragină.

Dacă au fost cărţi ce mi-au provocat insomnii? N-am ţinut o evidenţă exactă a cărţilor pe care le-am citit în 2013 şi care să-mi provoace senzaţia de nisip în ochi, dar îmi face plăcere să-mi amintesc titlurile care mi-au reţinut atenţia, pornind de la „Insula lui Artur”- Elsa Morante; „Căderea Constantinopolului” – Vintilă Corbul; „Sub Dom” – Stephen King; „Leonardo da Vinci” – Michael White; „Întâmplări aiurea şi călătorii oranj” – Fănuş Neagu până la „Povestea Jidovului rătăcitor” – Alexandre Dumas.  Însă cea care a lăsat urmele cele mai adânci, a fost „Insula Canibalilor” – Nicolas Werth.  Citind această carte, m-am simţit pasat alternativ, de la revoltă la frustrare, parcurgând pagini oripilante ce descriu (pe baza documentelor scoase la lumină după 60 de ani) acte reale de canibalism, ca o soluţie finală de rezistenţă în faţa morţii prin înfometare, undeva în zorii naşterii Uniunii Sovietice. Da, „Insula Canibalilor – 1933, o deportare-abandon în Siberia” provoacă insomnii cronice.

Sorin Delaskela (scriitor): Insomnii? Cosmopolis de Don DeLillo. Apoi aşteptarea unei traduceri, The Lay of the Land de Richard Ford, ultimul roman al trilogiei sale. Şi unele capitole din Orbitor, unde e vorba despre faptul că ’’nu descrii trecutul scriind despre lucruri vechi, ci aerul ceţos dintre tine şi el.’’

 

7325118-1Roxana Sorea (laureat IDC la Secțiunea Proză Scurtă): Obișnuiam să mă simt intimidată de cărțile din biblioteci. Mă uitam la grosimea cotoarelor și estimam câte ore mi-ar lua să termin acel volum. Făcând un pas în spate realizam că un raft dura o lună, o bibliotecă un an, întreaga secție de împumut o viață, poate două. Acceptând că îmi era imposibil să citesc tot, luam cărți la întâmplare,încercând să experimentez toate tipurile de narațiune. Acum, ani de zile mai târziu ,încerc să îmi fac ordine tot timpul în lecturi. Cărțile îmi sunt tot timpul aproape dar nu mă mai sperie. Am învățat să le acord timp când și cum trebuie. Am în geantă de obicei minimum trei cărți : o lectură anostă pentru facultate, o carte care chiar îmi place mult și un volum pe care eu îl consider necesar, de obicei un clasic prăfuit care nu vorbește imaginației moderne, dar care e fundamental unei minți ce se vrea enciclopedică. Astfel jonglez cu aceste tomuri prin pauze, în timpul cursurilor, acasă.

Din când în când găsesc câte o carte care mă absoarbe cu totul. Atunci uit de lecturi obligatorii, de clasici și de moderni. Aceste rarități nu le pot clasifica pentru că îmi par atemporale și prețioase. Ele sunt lecturile care mă țin noaptea trează, cu o cană de ness la miezul nopții și cu ochii arzând.

2013 nu a fost un an excepțional pentru literatură. Plimbându-mă prin librării am dat peste aceleași volume lucioase, groase și colorate. Afluxul de cărți de duzină este din ce în ce mai mare an de an, iar eu mă perind prin librării tot mai puțin. Nu am crezut vreodată că literatura va ajunge o industrie însă privind coperțile acoperite de fețele măscuite ale unor actori celebri realizez că acum literatura a ajuns în mare parte un furnizor de povești ieftine, ușor ecranizabile. Apoi mai sunt și eternele re-editări ale clasicilor,coperțile roz ale secțiunii de chick-lit și eroii anonimi ai literaturii locale.

Am găsit totuși cărți bune, ba chiar grozave. În 2013 am citit mult Margaret Atwood, singura autoare care îmi dă speranțe că femeile pot scrie și altceva în afara dulcegăriilor. ”Povestea cameristei” și ”Ochi de pisică” le menționez ca noi favorite.

Am aștept cu nerăbdare să apară și la noi ”Casa Îngerilor” pentru că îl ador pe Pascal Bruckner. După ce am terminat acel roman am citit și ”Care dintre noi doi l-a scornit pe celălalt” doar ca să îmi satisfac pofta de Bruckner.

Am terminat ”Complexul lui Portnoy” de Philip Roth în patru ore…de curs. Nu am putut lăsa cartea din mână și mă bucur că am descoperit ce combinație ideală este un roman de Brucker cu unul de Roth. Ba am adăugat și un John Updike cu ”O lună de duminici” la final.

Pentru a mai explora și alte stiluri l-am descoperit în 2013 pe Lao She și romanul său incredibil ”Omul-cămilă” care a devenit unul dintre favoritele mele. Simplitatea poveștii și complexitatea descrierii protagonistului m-au făcut să uit de prânz,cină și somn o vineri întreagă.

Când noul roman al lui , autorul meu preferat, a ajuns în librării, am dansat în timp ce stăteam la coadă la Cărturești să pot plăti odată ca să ajung acasă și să citesc. Primul capitol l-am citit pe autobuz iar ultimul în dimineața următoare, înainte să mă urc în autobuz. Un roman de Murakami este pentru mine o experiență, nu doar o lectură și recomand ”Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj” tuturor celor care caută ceva deosebit, ceva mai mult decât o poveste.

Nu am să înșirui și celelalte lecturi mărunte de peste an. Mulți clasici, multe nume răsunătoare. Cu un scor de 50 de romane, 2013 a fost un an bun de lectură pentru mine. Câtă vreme rămân selectivă și mofturoasă cu lecturile mele cred că voi reuși să mă feresc de cărți dezamăgitoare și în 2014, an pentru care îmi propun să devorez multă literatură universală cât mai diversă. Voi continua să fiu cu ochii pe scriitorii contemporani pe care îi admir deja și voi încerca să descopăr cât mai mulți autori noi, de origini cât mai variate, care să îmi umple nopțile. Spor la citit tuturor!

 

066606f57571ea4222bb91c2819754fcCristina Nemerovschi (scriitor): În prima jumătate a anului, n-am prea avut insomnii din pricina cărților citite, ci mai degrabă din cauza romanului la care scriam atunci, nymphette_dark99. Personajul principal, Vicky, mă mai trezea din somn, trăgându-mă de mânecă să mă așez la laptop și s-o mai pun să facă o trăznaie… În a doua jumătate a anului s-au înghesuit însă multe cărți bune, și uite așa nopțile au devenit ceva mai agitate. În primul rând, așa cum poate li se întâmplă și altora, pentru ca o carte să-mi provoace mie însomnie trebuie să fie tulburător de bună, teribil de intensă. Să nu mă lase să plec din lumea ei nici după ce pun obiectul – cartea propriu-zisă – cât mai departe de mine. Așa s-a întâmplat cu Two Rabbit, romanul lui Beatrice Ognenovici, pe care l-am citit de trei ori până acum: de fiecare dată simțeam nevoia să gust tot mai mult de lumea imaginată de autoare, o lume foarte diferită de ceea ce trăim noi zi de zi în România, un produs foarte reușit al unei imaginații coerente, cu personaje care te prind și cu un stil care îți creează o senzație de familiar, de firesc. Apoi a ajuns și la mine cea mai citită carte a sfârșitului de an, cartea pentru care s-au blocat culoarele Romexpo-ului la Gaudeamus și pentru care s-a stat ore în șir la coadă la autografe, cartea care i-a convins pe mulți că lectura poate fi din nou cool: Cimitirul lui Teleșpan. Cartea asta m-a făcut să râd în hohote; știi, genul ăla de lectură când vezi ceva atât de fain și de amuzant în carte încât vrei imediat să-l share-uiești prietenilor. Cimitirul nu are numai umor, ci te trece prin toate sentimentele prin care trebuie să te treacă o carte. Evident că uiți de somn, uiți că a doua zi ai o mie de treburi de făcut; e genul ăla de carte ale cărei pagini le dai cu multă curiozitate și nerăbdare și te pleoștești brusc atunci când observi că ți-au mai rămas mai puțin de 50 până la final… Ca să fac o mică paranteză, cred că entuziasmul nebun al cititorilor față de Cimitirul este încurajator pentru orice autor român; bucuria sinceră cu care oamenii vorbesc despre cartea asta este un semn că există public (și nu chiar puțin!) care mai vrea să citească, și care vrea cărți bune, cărți vii, cărți firești, cărți fără fițe academice urât mirositoare.

Prin decembrie mi-a mai făcut două nopți albe Ce hăcuială!, a lui Jonathan Coe, o carte pur și simplu savuroasă, ca de altfel cam tot ce am mai citit de scriitorul britanic. O altă noapte albă am dedicat-o celui mai recent roman al lui , Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj. Cartea mi s-a părut foarte melancolică, de atmosferă; se citește ușor și repede, dacă te prinde din primele pagini. Pe mine Murakami m-a convins definitiv de la La capătul lumii și în țara aspră a minunilor (culmea, mai mult decât cu Pădurea novegiană), așa că probabil voi mai citi tot ce apare. Am mai dedicat niște nopți fără somn unei autoare al cărei stil și ale cărei teme sunt destul de diferite de cele care mă atrag pe mine în general, dar care scrie cu atâta pasiune încât m-a convins definitiv că este o prostie și un snobism să fugi de bestseller-uri, pentru că unele chiar merită și pot să-ți ofere satisfacții reale – autoarea este Kate Morton.

Astea au fost cărțile care mi-au acaparat nopțile (sigur, probabil că mi-au mai scăpat acum câteva…); dar și zilele au fost foarte pline cu lecturi memorabile. A fost un 2013 cu multă literatură foarte bună, atât de la noi, cât și străină, și chiar mă amuză teribil când aud criticii lamentându-se cu “sărăcia anului editorial” în sus și-n jos – învățați să redescoperiți plăcerea cititului, oameni buni, să vă pierdeți într-o carte, să luați cât mai mult din ea după ce o închideți… mai dați-le naibii de grafice și statistici.

Alexandra Derea (organizator Meniu a la carte): Cărțile care m-au chinuit în 2013? Încă mă lupt cu ele și în noul an. Cea pe care am decis să o termin întâi: Valurile de Virginia Woolf. Mă regăsesc în multe din descrierile atât de amănunțite din mintea fiecărui erou; în același timp, tot acest amestec de detalii vizuale și gânduri induce confuzie, pierderea șirului narativ, pierderea de sine. Virginia Woolf scrie ca și când ar lăsa o pâclă deasupra cuvintelor. A doua carte pe care aș vrea să o termin este Banchetul de Platon. Îmi este foarte greu să asimilez toate ideile filosofice despre dragoste, de la începuturi. A treia carte pe care o voi duce la bun sfârșit este Antichristul de Nietszche. Uneori, recitesc de 3 ori aceeași frază și tot nu îmi dau seama ce vrea să exprime. În plus, e nevoie de : atenție, capacitate de asimilare a informației, precum și un oarece grad de toleranță / sau poate imparțialitate față de viziunea oferită asupra creștinismului.

15178

Miruna Bacali (jurnalist cultural & dependent de cărţi): Când începea anul 2013, tocmai terminam de citit Kafka pe malul mării, care a devenit preferata mea între cărțile lui Murakami citite până acum. În straturile ei profunde se întrevăd anumite dimensiuni stranii ale existenței, pe care nu le poți atinge sau pricepe pe de-a întregul. Mi-am propus, desigur, s-o recitesc cândva. A urmat Marisha Pessl cu al ei Curs special de fizica dezastrelor, o carte extrem de ingenios construită, ale cărei personaje, desi m-au atins, nu au rămas alături de mine așa cum au făcut-o altele. Una dintre marile descoperiri ale lui 2013 au fost Clubul putregaiurilor și continuarea lui, Cercul închis, de Jonathan Coe. Le-am citit în traducerea lui Radu Paraschivescu, care reușește să păstreze savoarea limbii și să nu te lase cu impresia că ceea ce citești nu e textul original, fiindcă fiecare registru sună cu totul natural. În materie de autori, l-am citit pentru prima oara pe Stefan Zweig. Lumea de ieri. Amintirile unui european m-a impresionat prin clarviziunea și luciditatea de care dă dovadă un om care parcurge, pe rând, poate cele mai importante etape istorice și culturale ale Europei moderne. Tot în 2013 am făcut cunoștință cu Amos Oz. Citindu-i eseurile despre Israel, am simțit din primul moment că textele exprimă niște lucruri asupra cărora reflectasem și eu deseori. Cât despre literatura (română) contemporană, am citit aproape pe nerăsuflate Îmblânzitorul apelor și mai târziu Acluofobia tânărului A. R. Deleanu, care m-au surprins prin imaginile de o forță sugestivă năucitoare. Mai târziu, l-am redescoperit pe Julien Green, autor foarte drag mie, cu Dac-aș fi tu – un roman psihologico-fantastic cu o idee de bază excelentă. Poate chiar în topul cărților preferate a urcat Joaca preferată de Leonard Cohen, scrisă într-un stil pe cât de puțin sofisticat, pe atât de enigmatic și poetic. O altă surpriză a anului a fost Novecento a lui Alessandro Barrico, o poveste plină de metafore originale, cu care probabil că fiecare dintre noi se poate identifica. Analizând preferințele din ultimul timp, îmi dau seama de două lucruri importante pe care le caut în cărți: o viziune nouă asupra lucrurilor familiare, dar și o voce care să semene cu cea a monologurilor noastre interioare.

Anca Petre (jurnalist The Money Channel): era vara nuvelelor lui Gogol… Cei doi ochi de sticlă porniră la trap prin „Mantaua”, ca mai apoi să galopeze prin „Arabescuri”. Irişii sticleau în spirală, împleticindu-se în mantaua lungă şi grea şi, apoi cazură laţi în moloz. Akaki Akakievici privi adânc în ei…şi numai gândul că… iar eu m-am dat îndărăt. Şi-atunci mi-am dorit să nu fi făcut asta. Oţelul rece  s-a scurs  pe ceafă şi s-a prins între ochi. Am murit. Eram, deci, un suflet mort… mai mult mort decât suflet… Ochii rămăseseră în urmă… pe câmpul plin de noroi, în ceaţa grea şi bolnăvicioasă în care îmi pierdusem mantaua… În spirala lor, „Suflete moarte” se rugau de Beatrice să-i scoată din „Inferno”… însă varianta lui Dan Brown le întortochease  destinul… ţinea sufletele captive… prinse între lumile ochilor mei… Siena se privi în ei şi-şi plânse capul pleşuv… iar eu am adormit… căci se stinsese vara

Jovi Ene (project manager http://filme-carti.ro): Chiar din momentul în care colegii mei de la SemneBune mi-au trimis această întrebare, m-am întrebat câte cărți de groază am citit în 2013, care să îmi provoace ore de nesomn. Niciuna, așa că m-am reorientat spre acele cărți care nu m-au lăsat să dorm din cu totul alte motive: nășteau dorințe, nășteau visuri (cu ochii deschiși), determinau gânduri care, departe de a fi neapărat realizabile, te purtau prin alte lumi, mult mai ”adevărate”.

Așadar, mi-au provocat insomnii, ”pozitive” sau ”negative”, în 2013:

-”În aerul rarefiat”, de Jon Krakauer, Editura Humanitas Fiction, a fost pentru mine cartea anului trecut. Chiar dacă am citit-o în prima parte a anului, mi-o readuc aminte cu drag și știu cu siguranță că nu mi-am putut-o scoate din minte timp de o săptămână. În fiecare zi, în fiecare noapte, mă gândeam câtă voință au acești oameni care ajung pe Everest, la câte riscuri se supun și ce satisfacție au când ajung acolo în vârf, chiar dacă nu se mai întorc niciodată. Impresionant;

-”Fahrenheit 451”, de Ray Bradbury, Editura Paladin: imaginează-ți o lume fără cărți. Brrr, deja am spus totul;

-”Amorțire”, de Florin Lăzărescu, Editura Polirom: o rudă, un apropiat face Alzheimer. Cum reacționezi? Nu-i așa că întrebarea te pune pe gânduri și s-ar putea să nu poți închide ochii?

tumblr_my2wy9fH091r1vggvo1_500

Valentin Ceaușescu (senior-editor SemneBune): Anul care a trecut a fost unul plin de lecturi. Am citit mai mult decât în alți ani, mai diversificat, mai organizat. Au fost multe lecturi din autori români, câteva surprize foarte plăcute, dar am citit şi autori străini pe care îi uitasem sau pe care nu-i știam sau îi ignorasem. Dar nu literatura mi-a dat insomnii, cu toate că am citit câteva romane extraordinare, puternice, numai bune să-ți dea dureri de conștiință. Insomniile au venit din partea a trei cărți, citite fără vreun plan anume, la câteva luni diferență una de cealaltă. Se dovedește acum, privind în retrospectivă, că ele se leagă și m-au dus la conștientizarea unor fapte și la o mai bună înțelegerea a lumii de azi, prin raportare la trecut. Cele trei cărți sunt:

1 O carte a unui faimos evoluționist, un super star ateu, darwinist până în măduva oaselor, Richard Dawkins ”The Selfish Gene” (Gena egoistă), epub. Cea mai importantă idee a cărții și cea care mi-a dat insomnii și frisoane e că de fapt scopul vieții noastre e să perpetuăm o genă, să duceam mai departe  în viitor o încărcătură de informații, cele mai puternice cele mai pure. Selecție naturală la un alt nivel, unul din care omul este exclus aproape total.

2. Serafim Rose -„Nihilismul,rădăcina revoluţiei în epoca modernă”, Ed. Sophia, 2013. Acest autor, preot ortodox, fost decadent, ateu, nihilist, care a trecut prin multe lucruri rele, a căzut în toate păcatele lumii, spre a se întoarce cu fața la Dumnezeu. Cult, citit, om cu Doctorat, acesta s-a hotărât să scrie o carte în care să arate cum influența nihilismului, a gândirii progresiste, a darwinismului, a ateismului și a altor curente de gândire de acest fel, a dus la o criză a spiritului nemaivăzută. Oamenii s-au aflat într-o lume fără Dumnezeu, fără repere morale bine stabilite și s-a instaurat omul nou, care odată ce l-a ucis pe Dumnezeu nu a mai știut cum să țină lumea în frâu. Unul din rezultatele acestei crize se află în cea de-a treia carte:

3. Lena Constante– ”Evadarea tăcută.3 000 de zile singură în închisorile din România”, Ed. Humanitas, 2013, despre care am scris aici. Mi-a dat insomnii mărturia sa, m-a cutremurat cruzimea la care a fost supusă o femeie a cărei vină a fost imaginară, singura sa greșeală fiind că a trăit conform dorințelor ei, nu a Partidului unic. Punând cap la cap informații, idei, gânduri, reflecții proprii, am ajuns la următoarea concluzie, care să lege cumva toate aceste cărți: Într-o lume nihilistă din care Dumnezeu a dispărut și totul este astfel permis, inclusiv comunismul și alte forme de supunere a voinței în scopul utopic și fantezist al creării unui om nou, total lipsit de caracteristicii proprii, redus la mâna de muncă, uniformizat, singurul scop al omului este de fapt acela de a perpetua o genă, nicidecum ceva superior, ceva spiritual sau măcar mundan. Stați numai o secundă și meditați la această idee, exagerată bineînțeles, dar cât se poate de adevărată în structura și profunzimea ei, și cu siguranță o să vă treacă un fior.

Sowilo (editor SemneBune): 2013 a fost un an plin de cărți și de bucurii livrești.  N-am citit cât mi-am propus inițial, dar au fost multe povești care mi-au bucurat sufletul. Câteva dintre cărțile pe care le voi menționa mai jos se găsesc deja pe site-ul  semnebune.ro, la secțiunea recenzii & cronica de carte.  Le voi pomeni oricum, întrucât o parte dintre ele m-au ”crestat” pe cord deschis.

Ceea ce mă face să fiu optimistă în legătură cu lista lecturilor care încă sunt pe hold, e faptul că am reușit să citesc în totalitate Thomas Mann – ”Muntele vrăjit” (Editura RAO, 2010).  Prima dată când am început romanul eram în liceu și m-am lăsat păgubașă după primele cincizeci de pagini (sunt convinsă că nu-s singura). M-am mai reapucat în facultate și nici atunci n-am izbândit. Iată că în 2013 am reușit. Stilul lui Mann e puțin cam anevoios dacă ești genul de persoană care citește foarte multă literatură contemporană. Sunt epoci diferite, fiecare cu farmecul ei. De fapt, nu știu ce aș putea numi greoi la Mann: fantasticul care se identifică perfect cu realul sau atmosfera spitalicească, care e un decor destul de obișnuit pentru câteva dintre cărțile sale ? Mann a știut dintotdeauna că oamenii se vor trata de ceva, că sunt predispuși suferințelor exterioare și interioare. Și cred că a mizat ingenios pe neputințele și depresiile personajelor sale, internabile de altfel.

O altă care pe care am vrut s-o citesc de foarte multă vreme a fost John Steinbeck – ”Oameni și șoareci” (Editura Polirom, 2013). Steinbeck în general e foarte inclinat spre teluric, ai zice că a crescut într-un fel de hambar uitat la poalele unui deal. De asemenea, își ”pune” personajele să aibă epifanii și să își creeze sisteme de valori proprii, bazate pe aceste epifanii.  În ”Oameni și șoareci”, Steinbeck a transpus foarte multă umanitate. Vibrează și călăuzește destinele celor doi prieteni până în momentul în care intervine hybris-ul care va hotărî sfârșitul. O găsiți și aici.

Vlad Drăgoi –  ”Metode” (Editura Max Blecher, 2013) . O carte pe care o voi recenza pe semnebune.ro cât de curând. Cred că poeziile lui Vlad Drăgoi se încadrează la ”cum să faci fiecare zi să fie una funcționabilă”. Mie îmi transmite o furie care alină tot ce doare sau lipsește, e ca și cum ai voie, prin scris, să fii exact cum vrei și să dai capete-n gură oricui ai chef, fără să te agiți prea tare. Și atunci iei pixul și scrii și ucizi câte o idee, una câte una.

Nicolai Lilin – ”Educație siberiană” (Editura Univers, 2013). Ceea ce m-a surprins la Lilin a fost modul în care a reușit să conecteze arta tatuajelor cu literatura. Când mă gândesc la ”Educație siberiană”, îmi trec prin gând tatuaje, literatură de calitate, povestea unei copilării sub un regim auster și puterea unui om de a-și recâștiga identitatea într-o altă țară și în alte condiții. Găsiți și recenzia aici.

Cartea care mi-a cam pus capac pe 2013 este, fără îndoială, ”Binevoitoarele” lui Jonathan Littell (Editura RAO, 2009).  În cele 896 de pagini găsești război, drame interioare, acceptarea unei condiții mizere și un fel de paranoia demnă de un personaj cu probleme incestuoase, care nu se poate abține să se auto-saboteze. Recenzia poate fi citită aici. Teatrul de război al lui Hitler este atât de bine conturat, încât ai impresia că Littell vine direct de pe front cu mașina timpului. Acest lucru dovedește faptul că o documentare pusă la punct poate reda fără impurități un crâmpei din altă epocă. E cu Hitler, dar întregul război e privit prin ochii soldatului instabil emoțional care duce, la rândul său, propriul război cu sine însuși.

Că tot vorbeam de Germania, de data asta cea a anilor `60, am fost încântată de abordarea lui Stephan Aust în ”Complexul Baader – Meinhof” (Editura RAO, 2011). Interesant cum jurnalistul german a transformat o întreagă anchetă demnă de un ofițer GESTAPO într-un fel de….roman ? Nu știu dacă roman este termenul cel mai potrivit, poate un docu-roman. Ideea cărții înfățișează actele teroriste săvârșite de o gașcă de studenți, cei care vor aduce la viață Rote Armee Fraktion și felul în care influența lor se va extinde în universitățile din Germania.  În mare parte, Andreas Baader e băiatul cel rău care bagă frica-n cetățenii germani și de partea cealaltă sunt polițiștii care îl hăituiesc. Între acestea, este vorba de un talent jurnalistic imens, o putere remrcabilă de a suda o narațiune și arhivele STASI.

Irvine Welsh – ”Jeg” (Editura Polirom, 2006). Cartea asta mi s-a părut a fi mult mai bună ca Trainspotting. Pot spune că n-are nimic frumos, nimic care să-ți îmbunătățească starea de spirit.  Bruce Robertson tinde către propria dulce auto-distrugere în loc să fie polițistul model; cinismul său e cea mai ascuțită armă, pentru că e cinismul unei inteligențe native, unui om care n-are nimic de oferit celor din jur. Cartea poate fi socotită drept mizerabilă într-adevăr, cu un limbaj licențios pe alocuri. Ceea ce a vrut Welsh să demonstreze a fost că poți face literatură având ca protagonist cel mai abject om. Într-un final, ne dăm seama că fiecare avem nebunia proprie pe care o putem ține-n frâu sau nu.

 

surse foto aiciaiciaiciaici şi aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andrei Zbîrnea

Avatar
Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.

Comentarii