Literatura pentru copii în România I: Edituri să fie, literatura nu lipsește

Marea literatură adună sub umbrela sa zone și culori literare variate, pentru toate gusturile, vârstele și înclinațiile cititorilor săi. SemneBune explorează aceste zone literare, mai mult sau mai puțin acoperite, promovate și cunoscute în spațiul cultural românesc. Inițiativa a pornit de la reprezentanții editurii Arthur și, în acest context, Cristina Cîrnicianu și Iulia Militaru au stat de vorbă cu 12 scriitori români, despre percepția acestui gen literar în România, raportul autori români/autori străini și exerciții de imaginație. Așadar, , , Răzvan Țupa, , Adina Popescu, Adina Rosetti, Felix Nicolau, Florin Bican, Andra Rotaru, Daniela Șontică, și Ștefan A. Ciobanu vor povesti în următoarele săptămâni despre cum se vede din perspectiva lor literatura pentru copii.

**

Episodul 1: Edituri să fie, literatura nu lipsește

SemneBune: Literatura pentru copii suferă, din păcate, la noi, de nedreptatea de a fi mai puțin populară, deși sunt atât de mulți posibili cititori. Credeți că avem nevoie de o literatură autohtonă pentru copii? Și care sunt motivele, din punctul dumneavoastră de vedere, pentru care ea nu este atât de ușor acceptată de editori?

Ioana Nicolaie

Lipsa cărților românești pentru copii are mai multe explicații, unele destul de simple, ca, de pildă, falimentul în anii 90 a editurii Ion Creangă. Destructurarea absolut justificată a instituțiilor culturale din acei ani a dus la eliminarea unui întreg segment editorial de pe piață. Imediat după revoluție au apărut mii de edituri care tipăreau compulsiv numai traduceri din limba engleză, majoritatea de o calitate foarte proastă. Copiii nu erau o prioritate, cum n-au fost nici ulterior, când au început să se impună editurile mari. Cele mai multe n-au avut în vedere departamente de literatură pentru cei mici, poate și pentru că volumele pentru copii presupun ilustrație, deci costuri de producție mai mari. Editura Humanitas a fost singura care a tipărit atunci niște cărți foarte frumoase, de la Cartea cu Apolodor de Gellu Naum (reeditată, desigur), până la Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu. Apoi au intrat pe piață câteva edituri europene, propunând exclusiv traduceri ivite din trena producțiilor Disney. Au apărut astfel niște obiecte atrăgătoare, intens ilustrate, susținute de o întreagă campanie publicitară. Cărțile au început să aibă tot mai puțin text și tot mai multă culoare și unele au devenit încetul cu încetul doar jucării. Copiii nu mai trebuiau astfel să citească, iar scriitorii, evident, nu mai era cazul să scrie. În acest context, și ca să umplu cumva un gol, am scris primul meu volum pentru copii, Aventurile lui Arik. Am convingerea că și la vârste mici povestea este esențială, iar dacă-i susținută și de o ilustrație e cu atât mai bine. Acest volum al meu a apărut în 2008 în cinci mii de exemplare – un tiraj bun – și a fost absorbit  în câțiva ani de piață. Acum se reeditează la , unde am mai publicat între timp Arik și mercenarii.

O altă variabilă a sfertului de veac post-revoluționar în care s-a tipărit rușinos de puțină literatură originală pentru copii ține și de lipsa de prestigiu a acestui gen în cultura noastră. Autorii care se aventurează să scrie pentru cei mici știu că nu vor avea parte de prea multă prețuire, ba chiar vor fi exilați într-o zonă socotită derizorie și fără miză prin comparație cu literatura destinată celor mari. Cărțile pentru copii, atât de greu de făcut și atât de glorioase în alte culturi – există autori reputați pe care-i știe oricine, de la Roald Dahl la Cornelia Funke -, sunt văzute la noi ca paraliteratură. Câțiva ani n-a existat, de pildă, nici măcar un premiu care să recompenseze literatura pentru copii. Acum se dau din câte știu eu două – al USR, și al Galei Bun de Tipar – însă, din păcate, doar cel de-al doilea e profesionist.

Florin Bican

Într-o povestire de-a sa, Ephraim Kishon remarca faptul că locuitorii Israelului preferă produsele din import. Și asta, din două motive: primul – pentru că se simt atașați, prin trecutul lor, de țările care le produc și, al doilea – pentru că produsele din import sunt mai bune decât cele autohtone… Al doilea motiv explică foarte bine preferința publicului nostru – și a editorilor noștri deopotrivă – față de literatura pentru copii tradusă din limbi străine. Această preferință, fără îndoială justificată, frânează însă manifestările autohtone din domeniul literaturii pentru copii, deși ar trebui mai degrabă să le stimuleze. Am încercat în anii trecuți o contraofensivă în această direcție, pusă la cale împreună cu Clubul ilustratorilor. În antologia intitulată „Bookătăria de texte și imagini”, am adunat câteva tentative autohtone de a resuscita literatura pentru copii, cu speranța că vor deveni un punct de pornire într-o viitoare negociere cu editorii pentru relansarea genului. Cartea a apărut grație unei sponsorizări, dar tirajul a fost modest (500 de exemplare), iar distribuția – sporadică. Reacțiile au fost totuși încurajatoare și am purces la pregătirea unui al doilea volum, care, după ce a fost amușinat cu aparent interes de anumite edituri, a fost abandonat. Efortul de a promova o literatură aflată în curs de coagulare, este, indiscutabil, descurajant pentru niște edituri a căror prioritate este supraviețuirea pe o piață capricioasă și de cele mai multe ori ingrată. Traducerile vin deja promovate, atât prin valoarea intrinsecă a textelor, cât și prin faima care le precedă. Pentru a ajunge la nivelul lor, textele autohtone trebuie să fie supuse și ele unui îndelung proces de selecție, în care să fie implicați atât editorii cât și cititorii. Or asta presupune publicarea lor sistematică. E de înțeles reticența editorilor de a publica texte autohtone necompetitive (încă) cu cele străine, dar o viitoare competitivitate nu poate fi realizată decât pe această cale. Iar atâta vreme cât avem copii autohtoni, avem nevoie și de o literatură autohtonă pentru copii – care, în mod ideal, va deveni la rândul său literatură străină pentru copiii din alte țări.

Sigur că e nevoie de o literatură autohtonă pentru copii. Ea ar hrăni mulţi scriitori şi, desigur, metaforic, mulţi mici cititori. Nu cred că se poate vorbi încă de literatură pentru copii în context românesc. Deşi trebuie să observăm că în ultimii ani anumite edituri au început să pună câte o cărămidă la această construcţie. Îmi amintesc că mai demult Editura Compania mai scotea câte un titlu interesant pentru copii, a fost şi Corint, la Nemira (în colecţia Nemi) au apărut nişte cărţi ilustrate minunate (pentru 3-5 ani), iar acum Arthur (parte a grupului editorial ART) pare să-şi dorească să se impună şi ca editor de literatură pentru copii autohtonă. Dacă urmărim cu atenţie, strategia lor merită toate laudele: nu doar că şi-au propus să găsească şi să construiască scriitorii de copii de succes din România (prin antologii, concursul de carte pentru copii), dar în acelaşi timp construiesc un public pentru aceşti scriitori necunoscuţi (chiar dacă ei sunt cunoscuţi în mediul literar sau ca scriitori de literatură pentru adulţi) prin antologii scrise de copii, ateliere pentru copii cu scriitori publicaţi deja sau tabere de creaţie. Mai este şi Cartea Copiilor, o editură mică, dar care scoate nişte cărţi superbe, colaborări scriitori români-ilustratori, precum Victoria Pătraşcu-Cristiana Radu (ilustratoare), Iulia Iordan-Cristiana Radu, Victoria Pătraşcu-Livia Coloji.

Sunt sigură că nu e simplu pentru un editor să vândă ceva care nu există. Deocamdată domeniul este aproape experimental, scriitorii sunt puţini şi, trebuie să recunoaştem, cu greu pot concura cu cărţile traduse din limbi unde această literatură are o tradiţie de zeci de ani. Aşadar iată un motiv pentru care nu avem titluri româneşti în librării: ele, de fapt, nu există. Cele câteva sunt deja în librării, scoase în condiţii grafice excelente, precum cărţile Ioanei Nicolaie, ale lui Florin Bican sau ale Laurei Grünberg. Urmează, înţeleg, un fantasy românesc al Adinei Popescu. Acum, de ce nu există o astfel de literatură? Părerea mea, deci doar părerea mea, foarte subiectivă, este că nu există încă un scriitor român care să se formeze pentru această literatură, toţi au ajuns aici ocazional. Ar scrie mai mulţi literatură pentru copii dacă ar avea o certitudine că, la un moment dat, cartea aceea va apărea. Acum totul pare mult prea vag, de aceea scriitori nu “pierd” timpul cu asta, când o carte de poezie, un roman, chiar şi o colecţie de proză scurtă tot au şanse să apară la un moment dat, chiar dacă sunt ale unui scriitor debutant. Editorii nu au suficient curaj să se arunce cu capul în faţă – îmi imaginez că o carte pentru copii costă mai mult decât publicarea unui roman – , aşteaptă o carte care să concureze cu o traducere (lucru foarte greu în acest moment). E un fel de cerc vicios: nu se publică – nu se scrie – nu se publică.

Răzvan Țupa

Literatura pentru copii suferă, din păcate, la noi, de nedreptatea de a fi mai puţin populară, deşi sunt atât de mulţi posibili cititori. Credeţi că avem nevoie de o literatură autohtonă pentru copii? Şi care sunt motivele, din punctul dumneavoastră de vedere, pentru care ea nu este atât de uşor acceptată de editori?

Cum copilăria pare să fie un concept formulat abia acum trei secole, literatura specializată ar trebui să fie legată de gradul de profesionalism din industria editorială. Mai mult decât noi, editurile ar trebui să aibă nevoie de acest gen literar pentru că este vorba despre nişte produse adresate unui public destul de clar delimitat. Pe de altă parte, tocmai specializarea este un obstacol pentru cele mai multe edituri româneşti pentru că, în cazul cărţilor pentru copii, se vede mult mai clar orice contrafacere. În plus, cărţile pentru copii presupun o investiţie ceva mai mare pentru editor decât volumele obişnuite (redactorul, ilustratorul, autorul trebuie să ştie ce fac) şi foarte puţine întreprinderi editoriale româneşti sunt în stare să şi valorifice un asemenea produs.

Adina Popescu

E o discuție lungă, aici. Am tot scris de-a lungul timpului despre necesitatea unei literaturi contemporane pentru copiii. La un moment dat, am realizat împreună cu colegii mei un dosar în „Dilemateca” pe această tema, era un soi de pledoarie, însă lucrurile au început să se mai schimbe în bine de atunci. Cred cu convingere că avem nevoie de povești moderne cu zmei și cu feți-frumoși, nu doar cu dragoni și inorogi, povești care să se petreacă și la Bîrlad sau la Giurgiu, nu doar la New York și Hogwarts. Cărțile „de import” care există pe piață chiar dacă sînt best-seller-uri internaționale, nu corespund realităților copiilor din România.

Din păcate, piața de carte românească pentru copii n-a prea existat din 1990 încoace (deși, în perioada comunistă, era o „industrie” destul de bine închegată, cu autori și ilustratori buni pentru acele vremuri care se grupau în jurul Editurii Ion Creangă). Editorii au considerat multă vreme că nu e profitabil să investești în literatura romînă pentru copii, e mai simplu și mai ieftin să publici traducerile care vin cu tot cu promovarea, eventual cu jucăria „la pachet”. Ceea ce e destul de trist, pentru că avem autori și ilustratori pe care nu-i încurajează nimeni. De pildă, cartea mea fantasy – O istorie secretă a Țării Vampirilor care o să apară în curînd la a fost aproape 8 ani o carte „de sertar”. Aproape că-mi pierdusem orice speranță să o mai văd vreodată publicată.

Pe de altă parte și părinţii (de fapt, cei care cumpără cărțile pentru copii) sînt conservatori. Dacă nu aud de vreo carte „fenomen” (după care, eventual, s-a făcut și un film) preferă să cumpere clasicele basme de Petre Ispirescu. Într-un sondaj, la întrebarea „Puteţi numi un autor român contemporan pentru copii?” erau vehiculate nume de pe vremea cînd eram noi mici, cum e cel al Silviei Kerim. Nu se mai scrie aşa pentru copii de foarte mult timp.

Însă așa cum spuneam mai sus, lucrurile au început să se schimbe. Editura Arthur, de pildă, are deja un proiect coerent în ceea ce privește literatura română pentru copii, încearcă să descopere și să relanseze „poveștile românești”. Există deja de trei ani concursul Trofeul Arthur care caută autori și manuscrise (concurs datorită căruia cartea mea „O istorie secretă…” a ieșit la lumină), există trei antologii de texte pentru copii scrise de autori consacrați („Care-i faza cu cititul?”, „Ce poți face cu două cuvinte” și „Cui îi e frică de tehnologie?”) și variantele lor cu texte scrise de „juniori”, copii selectați tot în urma unui concurs anual, precum și cărțile publicate de Florin Bican, , Laura Grundberg, Horia Corcheș.

Inițiative mai sînt și la Editura Humanitas, Curtea Veche, Nemira. Cartea Copiilor este o editură care are cărți foarte frumoase (cum ar fi cele ale Victoriei Pătrașcu), din păcate din cauza costurilor mari de producție (și aici e o problemă față de cartea „clasică”), publică 3-4 cărți pe an. Și ilustratorii buni (în special cei din Clubul Ilustratorilor) sînt mai solicitați acum, o să amintesc doar proiectul Editurii Vellant, cel cu basme clasice, ilustrate modern.

(trad. Andreea Banciu)

Aceasta este una dintre primele întrebări pe care le-am pus cu privire la piața editorială de carte pentru copii, în România. Pare a exista o piață a literaturii pentru copii și totuși editurile nu satisfac această (aparentă) cerere. Mă întreb de ce. Bineînțeles, trebuie să reținem că există câteva chestiuni de lămurit cu privire la ce înseamnă literatură scrisă ”special pentru copii”; un număr mare de critici precedați de Jacqueline Rose, insistă asupra faptului că nu poate exista astfel de literatură, argumentând că întreaga literatură pentru copii este creată de adulți, pentru adulți. Este posibil să fie așa sau nu. Cu toate acestea, bănuiesc că există o explicație sociologică pentru ce se întâmplă în România – și ce se va întâmpla. Industrii separate și profitabile, doar pentru copii, par să se dezvolte mână în mână cu o clasă de mijloc puternică. Pe măsură ce o astfel de clasă se dezvoltă în România, se va dezvolta și o astfel de piață.

Adina Rosetti

Sigur că avem nevoie şi ar fi chiar mare păcat să nu (mai) existe o literatură autohtonă pentru copii. Din fericire, lucrurile cred că merg ceva mai bine decât acum, să zicem, 10 ani; au început să se publice cărţi pentru copii scrise de autori români contemporani şi ilustrate de ilustratori români, cărți foarte frumoase, valoroase, care pot rivaliza oricând cu ce se publică în afară. Reticența editurilor – dar poate mai util ar fi să răspundă la această întrebare un editor – vine în mare parte din motive financiare; se pare că este mai eficient, atât din punct de vedere timp, cât şi bani, să iei la pachet mai multe titluri străine, cu tot cu ilustraţii şi să le publici rapid. Mai este şi o prejudecată (din ce în ce mai puţin justificată) cum că literatura română în general „nu vinde”… Cred că ar trebui mai mult curaj şi viziune din partea editurilor, în sensul educării unei pieţe care ar putea avea mare potenţial.

Felix Nicolau

Clar avem nevoie de o literatură autohtonă, care să dezvolte un imaginar şi o mentalitate ataşate de românitate. Ca de obicei, editorii preferă să ia de-a gata nume faimoase lansate cu sofisticatele aparate de promovare de afară. E o chestiune de efort minim, câştig suficient. Şi de lipsă de patriotism. Aoleu, am spus ceva în neregulă?

Andra Rotaru

În primul rând, cred că este plăcut pentru copii să știe că există momente în care părinții își fac timp pentru ei, venind să le citească povești. Este liniștitor și poate pune bazele unei comunicări de ambele părți. Iar pentru micuții care știu să citească, a își alege singuri sau împreună cu părinții cărțile favorite poate fi un test de imaginație.

Cred că avem suficiente legende locale și personaje care pot fi (re)integrate într-un fir narativ sau pot (re)deveni eroi de povești. Așa cum fiecare țară are personaje cheie, puplarizate la nivel internațional, avem și noi, cu siguranță, astfel de resurse.

Daniela Şontică

Literatura pentru copii, authtonă sau nu, este indispensabilă pentru formarea caracterelor. Şi dacă aceasta nu se face11992159_10207636878228385_2110088225_n (1) de la vârste fragede mai târziu intră în categoria cauzelor pierdute. Dintotdeauna, copiilor le-au plăcut şi le vor plăcea poveştile. Cu ele începem, nu-i aşa? Mai întâi ne citeşte mama o poveste seara, înainte de culcare, apoi învăţăm alfabetul şi citim noi înşine. Cu cât creştem, cu atât poveştile se diversifică, universul lor ia diverse forme, astfel încât, de pe la 10 ani încolo, mai conştienţi decât până atunci de mirajul atâtor lumi ce se pot afla dincolo de realitate, lumi posibile doar în literatură, ne dorim să descoperim şi mai multe lucruri prin lectură, şi citim cărţi pe altceva: în special romane de aventuri şi ştiinţifico-fantastice. Astăzi, este atracţia spre acele cărţi în care fantasticul se îmbină cu magia şi tot ce înseamnă teluricul.  Nu mi-am pus niciodată problema dacă literatura pentru copiii din ţara mea trebuie să fie autohtohnă sau nu. Ştiu doar că farmecul povestirilor, al cărţilor de colorat, al volumelor cu poezii, al revistelor cu ghicitori şi jocuri ce pot fi descifrate de cei mici, precum şi romanele specifice vârstei copilăriei şi pubertăţii sunt lucruri care trebuie să fie scrise captivant, cu farmec şi umor, dar să transmită şi acele valori profunde ale umanităţii, să aibă acel fir conducător spre ceva mai înalt. În general, poveştile transmit ideea că binele învinge răul şi că frumuseţea (mai ales sufletească) salvează lumea. Nici nu-mi pun problema că basmele lui Petre Ispirescu, povestrilie lui Ion Creangă, poeziile Elenei Farago, ale Otiliei Cazimir ori că povestirile lui Emil Gârleanu nu mai impresionează copiii de azi. Şi nici nu-mi trece prin minte că „Cireşarii”, „Toate pânzele sus”, „La Medeleni” – romane care pe mine m-au încântat la vârsta lor – nu au aceeaşi vrajă asupra celor mici de azi.

Passionaria-Stoicescu-la-Kartier-TVLiteratura pentru copii, din punctul meu de vedere, n-ar trebui numită aşa, decât prin prisma accesibilităţii vârstei căreia i se adresează. Ea este sau trebuie să fie literatură pentru orice vârstă, în cel mai bun sens al cuvântului, agreabilă, înţeleasă şi folositoare în egală măsură şi celor mici, şi celor mari. Paradoxal, ea trebuie să placă întâi celor mari, care o vor citi la rândul lor, celor mici.

Ștefan Alexandru Ciobanu

Avem trebuință de o literatură neaoșă pentru copii așa cum avem nevoie și de o alimentație autohtonă pentru copii, lipsită de mc’, kfc și tot așa. Literatura pentru copii nu trebuie să se rezume la cărți cu vampiri, vrăjitori răi aflați în harță cu cei buni sau roboți scăpați de sub control. Imaginația copiilor trebuie stimulată iar pofta pentru citit trebuie ațâțată. Cu ajutorul literaturii copiii pot fi învățați să cerceteze mai departe, să caute într-un dicționar sau într-o enciclopedie (fie ele virtuale sau pe suport de hârtie).

Săptămâna viitoare, despre autori străini traduși în limba română.

SemneBune.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2889