Un răcan picat în altă lume: Adrian Buz

Acest articol a fost publicat de Ion-Valentin Ceaușescu pe 4.11.2014 în rubrica Recomandare de lectură și are asociate următoarele etichete: Ceaușescu.

În curând se fac 25 de ani de la Revoluție și 10 ani de la eliminarea armatei obligatorii pentru tineri, dar sunt mulți cei care au prins ambele lucruri si unii din ei scriu despre ele. Eu încă de mic copil am auzit în casă povești despre armata de pe vremea lui Ceaușescu, dar și despre Epoca de Aur în sine. Tata a fost răcan în acei ani, iar bunicul pe vremea lui Dej, însă fiecare dintre ei avea o altă părere despre acest serviciu care te face bărbat (sau nu?). E ușor de ghicit că tatei nu i-a plăcut deloc, cu toate că s-a descurcat și are câteva povești incredibile de acolo, iar bunicului i-a plăcut, fiindcă avea impresia că face ceva bun, ceva folositor pentru țară și pentru viața lui. Mai ales la vreo sărbătoare se strângeau membrii familiei și depănau amintiri de pe vremea când erau soldați și „luau frecuș” de la ofițeri, dar reușeau și să mai strecoare câte o sticlă de coniac în unitate, și inevitabil, discuțiile se încheiau cu nostalgii sau din contră, cu frustrări din comunism, cu stat la cozi, cu securiști împuțiți care mișunau printre oameni, dar și cu întâmplări de la așa-zisa Revoluție.

Când am citit romanul lui Adrian Buz,1989,Polirom, 2014, aceste povești îmi sunau prin cap și am descoperit că și autorul are vreo câteva, atât amuzant tinerești, cât și dure de ți se face părul măciucă mai ceva ca la vreun film horror japonez, mai ales pentru că erau povești reale. Autorul practică un soi de autoficțiune și își extrage materialul ficțional și autobiografic din întâmplările anului 1989, când personajul principal, niciodată numit, dar pe care îl bănuim a fi autorul, este luat în armată și viața lui, evident, se schimbă. Și nu în bine. În vedem pe acesta înainte de armată, imediat după ce termină liceul și nu intră la facultate, apoi în armată, apoi participant la Revoluție și mai ales la primele voturi libere și apoi, în ultimă instanță, în armata de după căderea comunismului, redusă cu un an, dar la fel de grea ca mai înainte. Evenimentele îi buimăcesc pe oameni, armata este un mic Iad, iar gândul la timpul rămas produce suferință.

Pe lângă acest fir narativ principal, Adrian Buz insereză lungi paranteze în care povestește alte întâmplări din viața personajului său: o vacanță la mare, o călătorie în străinătate, o poveste de dragoste, chefuri tinerești cu muzică marca Depeche Mode mai ales, dar și alte povești, cu alte personaje secundare, dar care își au rostul lor în economia textuală. De multe ori aceste mici inserții, aceste ruperi din ritmul naraținii, aduc un mare plus, fiindcă ajută la creearea unei panorame extinse a vieții de zi cu zi a anului 1989, an greu, an de foamete, frig, sărăcie și revoltă. Oamenii ajunseseră la capătul răbdării, nu se mai găsea nimic nici măcar „pe sub mână”, ce să mai zic de magazine, nici măcar P.C.R.-ul (pile, cunoștințe și relații) nu mai funcționa, iar politica era din ce în ce mai dură.

Cu toate acestea, romanul lui Buz nu este decât tangențial despre comunism, despre neajunsuri, despre revoluție, despre fuga și executarea soților Ceaușescu, despre primele alegeri libere (foarte bine redă autorul atmosfera acestora, – manipularea pe care a aplicat-o Ion Iliescu pentru a prelua puterea – mineriada din 1990 sau discuțiile oamenilor, care nu știau ce să facă, erau debusolați și în loc să aleagă schimbarea, au ales tot comuniștii) sau despre alte evenimentee, istorice. În primul rând este un roman despre viața unui tânăr care se nimerește a fi soldat în anul 1989, apoi despre viața altor oameni cu care el intră sau nu în legătură directă și prin asta se deosebește de alte romane în care comunsimul apare mai mult sau mai puțin ca subiect principal. Titlul romanului indică atât un an important în istoria României, cât și un an important și de neuitat din istoria personală a autorului, iar faptul că acesta l-a ales arată cât de marcantă poate fi o dată și câtă încărcătură poate avea o însșiruire de cifre care formează un an ce ar fi putut fi unul banal.

Adrian Buz are un stil americănesc, simplu, direct și tineresc, și e normal să fie așa dacă ținem cont de faptul că a tradus o serie întreagă de romane americane, din autori precum William Burroughs, John Dos Passos, Hunter S. Thompson, Bret Easton Ellis, Hubert Shelby Jr., Dave Eggers sau Augusten Burrough, și de aceea scriitura are un farmec aparte, se vede că autorul a muncit mult, dar a și avut matrial din belșug, poate chiar pentru mai multe cărți. Chiar citeam pe logul său că a eliminat vreo 100 de pagini și mă întreb dacă nu cumva a făcut rău, fiindcă, cu toate că este o carte destul de groasă, pe mine m-a captivat și am citit cu plăcere și oroare toate acele întâmplări. Dar chiar și în această formă (altă formă nu cred că vom știi vreodată, dar ar fi interesant de studiat ce a eliminat și de ce) cartea lui este una puternică, scrisă bine de tot și pe care o citești ba cu sufletul la gură, ca pe un roman de aventuri, ba cu noduri, fiindcă sunt și scene triste, ba ca pe un jurnal sau ba ca pe un document istoric, fiindcă autorul a inserat „o samă de cuvinte” și de întâmplări reale în romanul său.

Mi-a plăcut mult una din scenele din spital, unde era internat personajul, și unde se afla un televizor la care se uita toată lumea la Revoluție, în fapt primul reality show românesc:

De acum înainte, televizorul este lumea noastră. Această cutie, duşmănoasă pînă acum cîteva ore, devine prietenul nostru cel mai bun, e de-al nostru, spune ce vrem să auzim. Cineva vorbeşte în numele unei mişcări, cere să se formeze o nouă conducere. Altcineva, după ce salută eroismul poporului român, propune un program – e însufleţit, pare mai organizat ca vorbitorii anteriori şi tot ceea ce spune are sens. Ştia despre evenimentele de la Timişoara, a urmărit evenimentele din Bucureşti şi a anticipat căderea lui Ceauşescu, aşa că a alcătuit acest program bazîndu-se pe Magna Carta şi pe Declaraţia de Independenţă.

Din cînd în cînd, cineva intervine şi vorbeşte despre miile de morţi din Bucureşti, despre eroismul de care bucureştenii au dat dovadă noaptea trecută cînd au înfruntat trupele lui Ceauşescu. Ni se spune că toate aceste informaţii vor fi centralizate şi ni se vor comunica nişte statistici. Ascultăm împietriţi toată această deversare de ştiri uluitoare. Românii l-au înfruntat cu curaj pe Ceauşescu. Începem să aflăm şi noi ce s-a întîmplat. […]

Se produce animaţie, cineva cere să se facă linişte ca să putem urmări evenimentele.

Apar în studio chiar şi cîteva personaje din vechea conducere, dar căzute în dizgraţie. Spun anumite lucruri despre Ceauşescu, dar din nou nu se înţelege clar ce vor. Apoi apare un tip care spune că în studio va sosi curînd Ion Iliescu şi din felul în care o face se înţelege că asta înseamnă ceva. Mica încăpere geme de pacienţi şi de cadre medicale, practic unii din ei sînt lipiţi de sticla care pîlpîie albăstrui. Apare Ion Iliescu şi e introdus în mijlocul oamenilor din studio, apoi e lăsat singur şi ţine un discurs scurt. Tovarăşi cetăţeni, spune el.
– Băăă… ia nu ne mai fă tu atîta tovarăşi, zbiară o voce.
– SSST! Ia tăceţi!
– Ia dă-te, dă-te dom’ne la o parte să vedem şi noi cum arată Iliescu ăsta…

Acesta este stilul autorului, iar un lucru care mi-a plăcut enom sunt personajele sale, toate bine delimitate, toate pitorești, reale și multe dintre ele insolite. Există un pictor căzut în dizgrație, o gramadă de ofițeri bețivi și violenți, țigani răcani de treabă, securiști care bagă frigu-n oase, soldați slabi, unii din ei chiar bolnavi mintali sau suferinzi de diferse boli grave, dar pe care Statul i-a vrut soldați, fiidcă nu-i așa?, toți suntem la fel, vânzători ambulanți de orice, studenți curajoși și naivi, femei fatale din Germania venite la plajă în România și câte și mi câte alte chipuri ale unei galerii amară și plină de viață.

Trebuie să mai spun că 1989 este un roman extrem de curajos și de sincer, fiindcă autorul nu se sfiește să spună pe bune ce gândește, îl ia la bani mărunți pe Iliescu, pune întrebări despre mineriadă, dă voce unor personaje care își spun poveștile amare de la revoluție, face portretul unui securist scârbos care, deghizat în cerșetor, îl bate de-l usucă pe un puști care vorbise ceva rău despre comunism și multe alte asemenea fapte pe care mulți dintre cei care au mai scris despre comunism nu le spun atât de bine. Mă gândesc totuși la un alt roman, la fel de bun și de sincer, dar care se axează mai mult pe revoluția în sine, dar, la fel ca și acest roman, cuprinde și întâmplări din armată. Este vorba despre Noaptea în care cineva a murit pentru tine (ce titlu bun și care îți dă fiori) de Bogdan Suceavă. Am observat destule asemănări între cele două cărți, dar multe alte lucruri le despart, însă ambele sunt cărți de citit și recitit. Cred că de acum înainte, când voi mai asculta povești despre revoluție, comunism, armată, tinerețe în comunism, Depeche Mode, chefuri, iubire în comunism, o să le ascult rostite cu vocea personajului din unul din romanele cele mai bune ale acestui an, 1989 de Adrian Buz.