Dosar de scriitor Matei Vișniec – Capitolul 3: Cafeneaua în care se creează lumea

Capitolul 3: Cafeneaua în care se creează lumea

(Citiți și prima parte, precum și a doua parte. Săptămâna viitoare urmează capitolul 4 al Dosarului. Dacă v-a plăcut ce ați citit, comentați, distribuiți și nu în ultimul rând, citiți cărțile lui ! Citiți literatură română!)

9789732319512_full_size a ales să se exprime  mai mult prin teatru. Secvențele statice, reflecțiile, dialogul, meditația, evenimente desfășurate într-un spațiu dat, aglomerația controlată sau singurătatea îi sunt suficiente sau chiar de dorit, pentru a își exprima ideile. Nu acțiunea, ci inacțiunea este răscolitoare, starea de nefacere, așteptarea becketiană dau un sens lipsei de sens pe care o găsește în lumea despre care scrie. Dar prima sa mare operă și poate una dintre cele mai frumoase, unică în alcătuirea și prin stil, este de fapt un roman, Cafeneaua Pas-Parol. Scris între 1982-1983, după ce Vișniec deja publicase două volume de poezii și scrisese mai multe piese de teatri, romanul avea să iasă pe piață abia peste 10 ani, în 1992, la ceva vreme după căderea comunismului. Din câte știu, autorul nici măcar nu a încercat să-l publice în vremea de atunci. Știa pesemne că ori nu avea să treacă de cenzură, ori avea să treacă, dar ciuntit și fără suflet. În plus, poate nici nu voia să-și atragă ostracizarea din partea sistemului, nici vreun alt fel de problemă.

A scris romanul, așadar, cum a vrut, cât de bine a putut, și l-a scris chiar foarte bine, într-o libertate nefirească acelor timpuri. Se simte aerul de libertate, se simte cuvântul care provoacă, onirismul nemărginit, joaca, intertextualitatea postmodernistă, dar și respectul pentru tradiție. Deloc tipic pentru postmoderniști, Matei Vișniec nu a luat trecutul în râs, nici autoreferențialitatea nu este (doar) ironică, nu s-a jucat cu tradiția și nici n-a inclus elemente reale doar pentru a le demola. Chiar dacă unul dintre personajele centrale și marcante ale romanului, pictorul mural de origine basarabeană, Epaminonda Bucevschi, a trăit cu adevărat, el nu apare în roman ca o fantomă, ca un spectru, ci este personaj dCelui de-al doilea Război Mondiae sine stătător, racordat la timpul acțiunii. Interesant este că acesta a trăit în secolul 19, iar apariția lui în carte, undeva înaintea declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, nu are legătură cu trecutul său, fiind un om al prezentului, singura urmă a vieții sale reale fiind o biserică de lemn pe care el a pictat-o și în căutarea căreia pleacă împreună cu alte personaje, pentru a își revedea vechile picturi, incapabil, la acea dată, să mai contureze mâini.

Metafora mâinii, a mâinii creatoare, este una extrem de puternică. Catedrala pe care o pictează acum înfățișează sfinții fără mâini, simbol, probabil, al absenței Creației. Lumea romanului, care poate fi sau nu reală, care este sau nu situată în timp, fiind poate doar un artificiu auctorial, ținând cont că însuși autorul apare constant în roman și personajele își dau seama că nu sunt reale, este o lume în derivă, în descompunere, aflată într-o stare de amorțeală și teroare. Teroarea războiului sau teroarea în fața nimicului, din moment ce Dumnezeu a murit și personajele sunt toate în căutarea unui adevăr pe care nu-l mai descoperă, care nu se mai relevă? Autorul este văzut și el ca un Dumnezeu, dar tot ca unul care s-a retras din Creație, lăsându-ți personajele de capul lor. Înspre sfârșitul romanului acestea îl judecă, îl acuză și-l găsesc vinovat. Autorul se vede obligat să-și pună câteva probleme, după cum vedem:

”Autonomia textului era cea mai mîrșavă primejdie și tot ceea ce-mi reproșaseră nu era altceva decât o lungă listă de germeni perturbatori identificați. Într-o noapte de pomină, el, Manase Hamburda, avusese revelația că primejdia era de natură  divină. Relația dintre autor și personaje repeta, în mare, relația dintre Dumnezeu și lume. Numai că Dumnezeu se retrăsese de multă vreme din lumea creată, în vreme ce autorul tocmai intenționa să se retragă. Lumea, în absența lui Dumnezeu, se prăbușise deja în haos. Cu două zile în urmă Varșovia căzuse. Singura salvare era ca autorul să nu urmeze calea lui Dumnezeu. Or eu eram deja atins de germenele evadării, lăsasem deja mecanismul în voia lui. Ceea ce echivala cu o crimă.” (pp. 346-347).

Este de menționat că Manase Hamburda este Președintele Tribunalului, adică omul legii și într-o lume absurdă, cum este aceea a romanului, și cum de altfel este și lumea de azi și de atunci, cea reală, acesta este și primul care moare, lăsând Tribnualul să fie inundat, arhiva distrusă și celelalte personaje fără  niciun răspuns. De la Nietzsche încoace, cel care a afirmat moartea lui Dumnezeu și așa-zisa eliberare a omului, trecând prin avangarde, cele care au răsturnat totul cu susul în jos, ajungând la lumea deconstruită și fără sens a, de altfe, foarte inteligentului Derrida, ne pasc pe toți o serie de neliniști: încotro ne îndreptăm, ce punem în locul lui Dumnezeu, cum dăm sens lipsei de sens, care este adevărul? Și nu putem răspunde, nu facem decât să ne târâm, la fel ca personajele lui Vișniec.

old-cafe-imageUna dintre soluțiile propuse de ele este să înființeze o ”Societate a intelectualilor locali”, care are rolul de a spune adevărul și de a salva cumva lumea. Despre acest lucru va scrie Vișniec și într-un alt roman, Sindromul de Panică în Orașul Luminilor, despre care vom vorbi curând. Dar personajele, intelectualii cu nume absurde: dl. Engster Gratian, Mihail Iorca, Manase Hamburda, Ehupov, Toni Bucevschi etc., nu salvează nimic. În detalii stă Diavolul și acolo găsim cele mai importante elemente ale eșecului lor. De exemplu,  Mihail Iorca simte un mort, întâi într-o încăpere, dar nedescoperindu-l îl simte în tot orașul, fiind convins în final că orașul întreg are forma unui mort, dar înaintea acestui șir de morți el se retrage, parcă pentru a se salva, dar nu reușește și reiese în lume. Unde se retrage este emblematic: ”Când s-a văzut în camera albă și curată, Mihail Iorca și-a spus în gând: n-am să mai ies niciodată de aici.” (p. 21). Albul și curățenia nu se găseau în lume.

Ochii personajelor văd totul, văd și viitorul, chiar dacă acesta nu este cel mai bun. Matei Vișniec scrie de fapt (și) despre lumea comunistă, epurată de credință, statică, fără scăpare, închisă într-o cameră din care nu se iese. Apropierea de teatru este evidentă, romanul fiind destul de static, acțiunea limitată, mult dialog, scenele se petrec mai ales în camere, în cafenele, în locuri restrânse. Și, ca într-un teatru al absurdului, personajele așteaptă aproape ca în Godot, numai că, în final, cel așteptat vine. Înspre finalul romanului, unul dintre personaje vede un punct roșu și pe măsură ce începe războiul și ne apropiem de sfârșit, punctul se mărește, devenind dintr-o dată total: totul se vede în roșu, cel așteptat venise. Și cine este cel așteptat, altul decât comunismul, teroarea roșie? Vechea temă a lui Vișniec este, după cum vedem, prezentă încă de la începuturile sale creatoare și parcă nicăieri nu e mai bine dezvoltată ca în acest roman cu adevărat excepțional, unul dintre cele mai bune pe care le-a scris vreodată un autor român.

Mulțumim editurilor Polirom/ Cartea Românească pentru volume.

(sursă foto: 1, 2)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 225