Dosar de scriitor Matei Vișniec – Capitolul 2: Fabrica de realitate non-stop

Capitolul 2: Fabrica de realitate non-stop

(Notă: Urmează un articol lung, la fel cum vor fi și celelalte dedicate lui , dar sunt sigur ca cititorii noștri au răbdare. Citiți și prima parte. Săptămâna viitoare urmează capitolul 3 al Dosarului, apoi capitolul 4. Dacă v-a plăcut ce ați citit, comentați, distribuiți și nu în ultimul rând, citiți cărțile lui ! Citiți literatură română!)

cronica-ideilor-tulburatoare_1_fullsizeProblema, așa cum am văzut-o mereu, este că un scriitor bun poate fi ucis de un jurnalist poate la fel de bun și invers. Mereu am crezut că este o corvoadă pentru un scriitor să-și redirecționeze timpul, energia și talentul înspre jurnalismul determinat de moment, sclav al secundei, a știrii imediat trecută. O imagine asemănătoare o are și Matei Vișniec care, în ultimii 20 de ani, cel puțin, a practicat și această meserie, atât la BBC Londra și Radio France Internationale cât și scriind pentru diverse cotidiene românești. El și-a strâns aceste articole într-un volum cu titlu eseistic,  Cronica ideilor tulburatoare sau despre lumea contemporană ca enigmă și amărăciune, care contrazice într-un fel viziunea pe care m-aș fi așteptat să o aibă despre anumite subiecte, dar mă bucur să aflu că m-am înșelat. Vorbind despre distincția dintre jurnalist și scriitor, Vișniec spune, în limbajul cu care ne-a obișnuit în piesele sau prozele sale, lucru îmbucurător, de altfel:

”E greu să fii scriitor şi jurnalist în acelaşi timp. În ceea ce mă priveşte, în orice caz, mie îmi este din ce în ce mai greu. Luate separat, ambele meserii sunt extraordinare. Când sunt exercitate împreună, ele încep să se bată cap în cap, se ciocnesc chiar cu o violenţă surprinzătoare. Literatura te trage oarecum în sus, spre înălţimi, spre tot ce e sublim în om. Jurnalismul, dimpotrivă, mai ales când e practicat zi cu zi, te izbeşte de pământ, de realitate, de actualitate” (p. 9).

Înțelegem că, într-un fel, ambele meserii, practicate cu pasiune și cu bună-credință, pot fi extraordinare, numai că sunt incompatibile luate împreună, lucru subliniat mai departe: ”Cum spuneam, cele două meserii sunt în acelaşi timp fascinante şi necesare, dar atunci când se reunesc în aceeaşi fiinţă, ele încep oarecum să nu mai aibă încredere una în alta. Scriitorul începe să nu mai aibă încredere în om pentru că imaginea despre om prezentată de jurnalist este catastrofală. Iar jurnalistul începe să nu mai aibă încredere în scriitor pentru că tot ce imaginează acesta în jurul omului este contrazis de realitate.” (p. 10)

Citind cartea mi-am dat seama, cu încântare, că jurnalistul este mai mult scriitor sau eseist decât jurnalist în sensul de dicționar al cuvântului, așadar problema enunțată la început nu este chiar o problemă. Rareori mi-a fost dat să citesc o carte de articole mai pasionantă, atât prin subiectele alese cât și prin abordarea și exemplificarea ideilor, idei corecte și decente. Dacă ar fi să le grupez, marile idei tulbutătoare sunt câteva, care revin constant în cea mai mare parte a cărții: experiența comunismului în România, mirarea constantă vizavi de pasiunea marxistă din Franța, atât printre scriitori morți demult, cum ar fi Sartre, dar mai ales printre tinerii studenți și intelectuali ai momentului, precum și idei legate de America, epoca consumeristă și declinul Occidentului. Rătăcite, mai sunt și articole evocante, dedicate unor personalități, Monica Lovinescu sau Nicolae Manolescu, precum și notații despre o experiență în Iran, despre diverse festivaluri de teatru sau pur și simplu despre evenimente și fapte diverse care l-au atras pe autor. Important e că articolele nu sunt închistrate într-un anumit timp, nu se limitează la a comenta (doar) evenimente ale clipei, care nu mai pot fi citite fără a cunoaște știrea, ci sunt considerații și idei ce pot fi citite și peste mulți ani, cele mai multe fiind încă actuale.

media-manipulationÎntrebarea care-l macină cel mai mult este cum au putut atâția oameni inteligenți să susțină un sistem totalitar și mai ales îl șochează următoarea afirmație: comunismul a fost un sistem bun, dar aplicat prost. E aproape suprarealist să gândești așa și totuși mulți o fac, însă Vișniec oferă un contraargument, cred eu, imbatabil, menit să ia glasul tuturor revoluționarilor cu pumnul ridicat:

”Dar ideea că doctrina comunistă ar conține germenii morții chiar în natura ei este privită și ea cu suspiciune. De sute și sute de ori, după cum spuneam, mi s-a adus această obiecție: <<Să nu uităm că intențiile erau bune…>>. Un fel de a spune că o sută de milioane de oameni au fost uciși, de fapt, spre binele lor. De ani de zile încerc să înțeleg de ce unele minți, chiar foarte sofisticate, nu reușesc să iasă din această fundătură a rațiunii.” (Trezirea la Vest din hipnoza comunistă, p. 16).

Răspunsul îl dă tot autorul câteva pagini mai încolo, într-un articol memorabil, intitulat Plecăciuni la dictatori, în care se prezintă cazurile unor Gerard Depardieu, care l-a sărbătorit la Havana pe tiranul Fidel Castro la împlinirea a 80 de ani (ce să ne mai mire când, recent, acest mare actor, de altfel, a trecut de partea lui Putin, cerând azil politic în Rusia) sau al lui Gabriel Garcia Marquez, un prieten apropriat al aceluiași Castro. Vișniec întreabă de ce ar face așa ceva și răspunde, completând și mirarea/întrebarea de adineauri:

”Întrebarea are însă un răspuns clar, deși dureros. Talentul nu garantează și moralitatea. Am vrea noi să fie așa, dorim noi din tot sufletul ca marii artiști să fie niște oameni lucizi care să nu se lase corupți de putere, dar nu este așa. Omul rămâne, prin natura sa, o creatură care poartă în sine contradicții enorme, o creatură sfâșiată chiar de contradicțiile sale interioare, iar demisia morală este doar expresia acestei contradicții.”(p. 42). Tulburător, dar totuși parcă nu e de ajuns. Îmi vine să completez cu o afirmație pe care o zicea bunica mea: ”Mamă, unde e multă carte e și multă prostie!”.

Cartea conține eseuri/articole ce ar putea fi citate aproape în totalitate, dar ideile sunt acestea: comunismul nu a fost și nu are cum să fie ceva bun, gândirea marxistă a tinerilor este un pericol, consumerismul și gândirea politică corectă sunt noile dictaturi, România este țara dragă, dar plină de politicieni pușcăriabili, America nu oferă doar steluțe colorate lumii. Elocvența ideilor și talentul cu care sunt scrise aduc aminte că Matei Vișniec este la origini un poet care a făcut Facultatea de Filosofie și care iubește cafeneaua pariziană.

dezordinea-preventivaÎn romanul Dezordinea preventivă, un jurnalist este personajul principal, poate chiar conștiința jurnalistică a autorului. Jurnalistul Matei Vișniec se face prezent foarte puternic în acest roman, ca și în romanul Sindromul de panică în Orașul Luminilor, unde o parte din pagini sunt dedicate jurnalelor de știri. În acest roman, Vișniec reia unele dintre temele pe care le-a abordat în articolele sale, printre care cele mai bine articulate sunt cele dedicate știrii propriu-zise și fabricii de ficțiune ce creează de fapt lumea. Personajul principal, Mathieu, este știrist la un radio foarte ascultat în Franța și învață cum se fabrică știrile de la cei mai mari, printre care se remarcă Georges, jurnalistul vechi de 30 de ani în meserie, sictirit de viața de jurnalist, dar uns cu toate alifiile lumii media. Cinic și inteligent, acesta își rupe din cunoștințe și îl învață pe tânăr cum se caută știrile, cum se creează panică, cum se oferă omului doza zilnică de oroare și de violență. Cartea începe prin explicarea unuia dintre termenii cei mai uzuali ai știrilor: deschiderea, a avea deschidere:

”A avea deschidere înseamnă, în general, că în ziua respctivă s-a întâmplat ceva monstruos pe planetă: un nou atentat undeva în Orientul Apropriat, în Iran sau în Afganistan, un grav accident de cale ferată sau o catastrofă aeriană, o lovitură militară într-una din țările care contează pentru economia mondială sau pur și simplu izbucnirea unui nou scandal politic.” (p. 5).

Ce înseamnă practic această deschidere: începerea jurnalului cu cea mai violentă știre a zilei, cu cei mai mulți morți, cu cel mai mult sânge, astfel încât ascultătorul să fie prins, un fel de captatio benevolentiae. Odată prins, ascultătorul este asaltat cu noi și noi monstruozități, din ce în ce mai mici înspre final, și printre ele se mai ascunde și câte un mic fapt divers, tocmai pentru diversitatea, pentru a-l lăsa pe acesta să respire câteva secunde până la următoarea știre violentă. Este dur, este grețos, dar publicul a fost educat să caute moartea în jurul lui și nu-l mai satisface decât sângele. O știre cu doi morți este slabă, este jalnică, nu atrage, pe când un atentat cu 100 devine subiectul zilei, al săptămânii. De multe ori, jurnaliștii umflă numerele sau induc subtil în eroare ascultătorul, tocmai pentru că acesta deja nu mai verifică știrea. Niciodată un om nu a verificat dacă sunt 3 sau 5 morți într-un accident și niciodată nu a reținut. Contează ca numărul să fie ”decent” și setea de sânge ostoită. Într-o lume fără violență, utopică, mass-media ar colapsa.

TV_Brainwash_by_andreirobuRomanul lui Vișniec este de fapt un fals roman, fiind creat un cadru din câteva personaje, locații și mici interacțiuni între ele, tocmai pentru ca autorul să discute pe larg despre lumea presei, despre știrea cea de toate zilele, cea lipsită de conținut, de informație care să aibă vreun sens pentru cele ce o primește. Spălare de creiere, deturnarea atenției de la problemele adevărate ale lumii, îndobitocirea populației, hipnoza colectivă, înrăirea sufletului sunt de fapt urmărite de cei ce controlează mass-media și sunt în legătură cu forțele ce conduc Statul: instituții, clasa politică, magnați etc. Miile de jurnaliști, metaforic numiți șobolani (în a doua parte a romanului se prezintă și scenariul unei lumi acaparate de șobolani, fiind de fapt partea romanescă a cărții, cea cu acțiune propriu-zisă),  mișună prin lume după astfel de știri, când nu le au le creează, când nu sunt destul de hard le mai pun dinamită. Lumea în care trăim este un construct creat de media. Tot ce știm despre războaie, atentate, alegeri electorale, epidemii, școli, spitale, sărăcie, bogăție etc. știm de fapt din presă, de la televizor, de pe internet, de la radio. Luăm de bun ce ni se spune, stăm cu ochii înroșiți și cu inimile bătând tare să vedem cadavre, bombe, sânge, ne ciulim urechile și ne mângâie pe suflet când numărăm morții.

Cunoscutul antropolog francez René Girard, autor al multor cărți foarte bune, printre care aș aminti Prăbușirea Satanei, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii sau Violența și Sacrul (traduse toate la Editura Nemira), vorbește în cea din urmă carte despre spiritul violent al omului, despre violența intrinescă, cea care erupe mai devreme sau mai târziu, care nu poate fi stopată și care este mai bine să fie îndrumată cumva, pentru minimalizarea pagubelor. El scrie că, de exemplu, uciderea unui om care să ia asupra lui o vină colectivă, urmată mai apoi de divinizarea sau martirizarea sa, are efecte benefice asupra unei comunități sau că spunerea unor povești cu multe victime, de către un șaman, un șef de trib populației, are efectul de a o calma, de a o ține în siguranță. Dar există și reversul medaliei, când tocmai prin expunerea unei violențe, se naște dorința de violență în mintea celor ce ascultă. Și nu e nimic mai adevărat. Câți țapi ispășitori nu există, de la Osama Bin Laden la un șef de grupare rebelă necunoscut care a fost ucis de un soldat american? Câte mesaje subliminale, câte campanii publicitare nu instigă la violență, la înarmare? Și peste toate, regina știre domină cu brațul ei de dinamintă.

Cartea lui Vișniec este cartea unui jurnalist, care a început ca poet, și-a găsit metoda de exprimare în teatru și și-a încercat cu succes mâna în roman. Și i-a ieșit, căci până la urmă dezordinea preventivă este focarul de violență creat și oferit lumii, acest teatru imens în care poezia curge din sânge și în care toți putem fi personaje de roman. Până la urmă, de unde știm noi că tot ce ni se comunică, cu voce gravă, de o Andreea Esca, nu este de fapt romanul colectiv al unor creatori de ficțiune ce au ca loc de joacă lumea?

Mulțumim editurilor Polirom/ Cartea Românească pentru volume.

(sursă foto: 1, 2, 3)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 224