„Fuck off, Mr. Charcot!” de Maia Șerbănescu [fragment]

Uneori sensul apare ca o urmă dureroasă. Recuperabilă. Plouase. Era un pământ negru, lipicios. Şi trei copii. O fetiţă şi doi băieţi cu o minge albastră. Undeva, chiar lângă tălpile lor, un păianjen mic verde-metalizat se mişca încet. Uite, zise unul dintre băieţei, hai să facem pipi pe el. Tu nu poţi ca noi – negaţia prezentă în acceptarea lipsei. Şi au început să râdă cristalin ca două copile în lumina abia aprinsă a dimineţii – necesitatea comparaţiei în combaterea lipsei. Ea nu a înţeles. S-a apropiat şi s-a uitat cu atenţie. Noi facem în picioare, adăugă celălalt. Şi-au dat pantalonii puţin mai jos şi au lăsat afară un fel de deget mic, alb, din vârful căruia ţâşnea un lichid transparent. Au îndreptat imediat acel jet spre păianjenul împotmolit în noroi. Asta l-a făcut să se mişte mai repede. Fugea. Fetiţa îşi lăsă şi ea chiloţeii jos şi începu să urineze direct pe el. Fugă imposibilă. Lichidul îl lovea puternic, iar picioarele lungi şi firave i se încurcau unele de altele. De câte ori reuşea să se ridice un pic mai sus un nou jet de lichid îl izbea. În cele din urmă, nu se mai putea mişca deloc, doar tremura cu picioarele din spate. Agonia lui părea nesfârşită. Au luat-o la fugă, doar ea a mai rămas puţin. Alunecă. Mâinile i s-au cufundat adânc în mocirla aia de noroi şi pişat, strivind corpul muribund al animalului. A rămas puţin aşa, cu palmele sprijinite de pământ. Când lea ridicat, îi erau negre, de una avea lipite două chelicere şi un picior încă svâcnind spastic.

Peste câţiva ani, bunică-miu în grădină strângea casele de păianjeni cu o mătură învelită într-o cârpă albă. A fost prima data când Maia a leşinat.

Era ca un film. Aici în singurătate, doar tu. Priveam la peliculă. Acolo un lac şi o mică pădure. Acolo eram împreună, deşi nu ajunsesem încă unul la altul. Când Maia a intrat, el stătea pe o bancă. Nu exista nicio culoare. Niciun anotimp. Nicio mişcare. Ne-am întors unul spre celălalt. Pe abdomenul gol al Maiei un păianjen roşu, încrustat. I s-a părut că-i viu. M-am ridicat să vin spre ea. Cu fiecare pas pe care-l făcea, corpul lui devenea altceva. Membrele i se înmulţeau. Mai multe mâini, mai multe picioare. Din ce în ce mai subţiri. Abdomenu i se rotunjea. Cred că am început să mă îngraş puţin. Şi zâmbeşte. Capul se micşora, iar în dreptul gurii începură să-i crească două chelicere ascuţite care se mişcau pofticioase. Cu ele vreau să te gust. Să îţi strâng tare sfârcurile şi să îţi las veninul meu între sâni. Venea aproape, din ce în ce mai aproape de ea. Aproape păianjen. Pielea lui, o crustă roşie, dură, de gheaţă, unde cineva desenase o cruce neagră. Ieşea din vechiul înveliş, un şarpe. În urmă un rest transparent, ca o piftie fără carne. O atinge uşor cu unul dintre multele lui picioare, pe care îl lasă să coboare de-a lungul gâtului, braţelor, până în dreptul ombilicului. Se opreşte. Ea îşi aşază mâinile pe cefalotoracele lui. Locul ăla rece se umple de căldură. Iradiază în crusta îngheţată, şi atunci o cuprinde cu toate cele opt picioare şi o lipeşte de el. Strâns. Buzele ei îi ating antenulele. Asta îl face să îşi mişte cu poftă picioarele, frământându-i carnea. Sânii ei, moi şi călduţi îi adulmeca lin cu chelicerele. Perii fini, aproape invizibili, tremurau. Începu să ţeasă o pânză în jurul Maiei, atât de fină, încât numai epiderma ei o simţea Afară, un fel de adiere a unui vânt absent. Se lăsă uşor pe spate, trăgându-l şi pe el. Pânza îi învelea. El continuă să o secrete deasupra ei, până ce corpul Maiei intră într-o stare de visare. Îşi deschide chelicerele, se întoarce şi îşi înfige veninul chiar în centrul abdomenului. Acolo de unde îi începe casa. Sângele Maiei primeşte cu poftă veninul ăla fierbinte. Prin venele ei alunecă împreună. Împreunaţi. Până când, corpul le ajunge un singur cocon alb. Se vor odihni o noapte.

A doua zi, spre dimineaţă, două umbre ieşeau din învelişul ăla transparent. Insecte uriaşe le urmau. Doi păianjeni cu umbre umane. Să intrăm, zise el. Şi era doar piatră, ca o peşteră. Pe una din pietre, Maia. Începu să-i lingă vulva şi abdomenul. Apoi, coapsele. Ea îl trase pe spate şi se prăbuşiră unul peste celălalt. Din gurile lor ieşi o lumină roşie. Când penisul lui îi pătruse adânc în vagin până la gura uterului, lumina le ţâşni din frunte şi din podul palmelor. Fiecare celulă îşi deschise membrana şi primi în sine părţi din celălalt. Un schimb de informaţie aleatoriu.

Nu vom opri plăcerea, niciodată. Spuse Maia. Dorinţa mea circulă între noi şi va inunda acest loc. El o curpinse din nou, corpul îi era acum moale şi blând. O întinse pe jos şi îi despărţi coapsele. Se băgă acolo, între ele. Simţeam cum Maia intră în mine. Şi avea ochii lui.

O întoarse, şi o pătrunse iar, spatele ei se arcui uşor. Era ca şi cum pielea li se crăpa, lăsând să iasă prin fiecare fisură câte o săgeată de foc. Mii de săgeţi de foc, lovind zidurile de piatră. Ea îşi dădu capul pe spate, şi buzele lor se atinseră. Deodată, doi ochi mari, holbaţi, se fixară în privirea lui. Un strigăt. Şi apoi un lichid transparent se lăsă din organe. Ne putem scurge aşa în afara noastră, peste lume, doar ca rest al dorinţei. În rest nimic.

Ea îi luă penisul între buze, apoi începu să-i lingă abdomenul care zvâcnea încă puternic. Se ridică încet, spre piept, bărbie şi ajunse la ochi. Îi sărută unul cu poftă, îl supse până ce simţi cum un val de lacrimi i se descarcă în gură. Excitaţia o făcu să se lase moale pe spate şi să-şi strângă sânii în mâini.

Să ieşim. Aerul de afară îi trezi un pic. Era un feeling acolo, puternic, întins pe toată suprafaţa lacului din faţa noastră. L-am văzut atunci pentru prima dată. Ca Maia. Aşteptându-ne. El şi ea au zis. Să ne ridicăm până în vârful acelui copac şi să ne jucăm unul cu celălalt. Doi corbi au zburat. Ciocul lui i-a apucat penele de pe spate şi i s-a aşezat puţin mai sus de coadă. Aripile li s-au deschis. A menţine echilibrul, esenţial. Îşi arcui penele din spate şi începu să o pătrundă ritmic. Dar ei nu simţeau în corpul uman decât o dorinţă care creştea. Din ce în ce mai mult. Din ce în ce mai adânc.

Există mereu în mine o spaimă de confesiune, şi o fugă. Nu-ţi pot vorbi. Pentru că pe ele le-ai distrus, am zis. Pe Maia nu o vei cunoaşte niciodată. E ca un blocaj. Şi nu avem cum să trecem peste. Când au coborât, ceva îi lega, era un fel de cordon negru care le ieşea din ombilic. Ce ai făcut? Acum nu mă mai pot mişca. Fără tine. Încercă să treacă pe partea cealaltă a apei. Dar el rămase pe loc. Vezi? M-ai închis aici. Pentru totdeauna.

Pe dracu! Voiam să te hrănesc. Un gând şi atât.

Minţi. Maia se ridică deasupra apei şi trase cu putere de cordon. Se roti apoi în jurul lui. În jurul gâtului. Vei muri pentru asta. Rămase doar o senzaţie de sufocare şi neputinţă. Între ei. Ar trebui să te opreşti. Mă ucizi. E un hău aici, plin de figuri monstruoase. Pot deveni una dintre ele. Maia îl privi. Eşti una! Ca şi mine.

Aşa cum ceri tu. O trase aproape de el. Trebuie să-mi dai aer. Ea căzu. Doi păianjeni imenşi muşcau unul din celălalt. Şi cu fiecare muşcătură corpurile lor se micşorau până ce din spatele crustei se zăriră câteva fragmente de umanoizi. Fragmentele se amestecară. Unul cu celălat. Ca o ştergere. Sau ceva nesigur. Un monstru. Era un fel de gaz invizibil care circulă. În Maia. Plasmă. De la mine la tine. Nor de ioni, electroni, atomi şi molecule. Ne izbesc suprafaţa pielii, amândurora. Electronii se lovesc de atomi. Excitaţie şi emisie de radiaţii electromagnetice. În consecinţă, celulele preiau forţa de ciocnire, iar interiorul tău se luminează. Asemeni unui început de zi. Devenim ecrane în care emoţia ne trezeşte. Şi suntem vii. Asambalajul ăsta a fost cel mai eficient până la urmă.

Corpul Maiei oscila între o transparenţă albă şi o culoare albastră. Când am rămas doar noi doi în camera aia uriaşă, ţi-ai aşezat degetul mare pe buzele mele îndepărtându-le uşor. L-am simţit cu vârful limbii, puţin sărat şi rece. Apoi, limba Maiei l-a învelit. De-a lungul gurii. O parte din el aluneca lin ca o felie de unt pe o suprafaţă metalică. Tu ţi-ai strecurat cealaltă mână pe sub fusta mea, atingându-mi pielea de deasupra vulvei. Penisul tău, lipit de coapsa Maiei, pulsa încet. Şi un lichid fierbite se scurse în cele din urmă pe acea coapsă. Între noi lua o formă triunghiulară, crescând, şi-mi acoperea sexul. Ai început să-l lingi de pe pulpe şi ai urcat până aproape de clitoris. Maia: Ţi-ai făcut din propriul fluid o teorie a geometriei. Lumea măsurată. Triunghiul ăsta a luat imaginea spermei tale.

O apucă de păr şi o trase în jos. Şi-a lăsat apoi penisul îi gura ei şi îşi controla mişcările cu ambele mâini. Din ce în ce mai repede. Un fel de moarte îi inundă pe amândoi. Nu mai puteau respira. Şi atunci, furios, o întoarse cu spatele. În timp ce o penetra violent, îşi apropie buzele de urechea ei şi-i şopti: Asta nu e putere. Asta e chiar forţa neputinţei.

Maia se ridică ţinându-se de unul dintre măslini. Ochii lui şi ai ei. Dacă erai femeie o puteam face şi afară. Cu tine, în schimb, am nevoie de un spaţiu safe. Doar, ea mi se poate dărui oriunde. Never again. Here. Bye-bye, my love! Un păianjen roşu-intens se plimba pe corpul Maiei. Merse peste unul din sâni, în lungul gâtului şi-i dispăru în gură. S-au îmbrăţişat atunci pentru ultima dată. Buzele lui şi ale ei. Au trecut din nou unul în altul, de partea cealaltă a malului. Închişi în acel loc din ce în ce mai verde. Întrun culcuş de animal, unde palmele ei deschise îi alunecau de-a lungul spatelui. O lumină slabă le pâlpâia deasupra abdomenului. O atinse cu limba. Acolo. Pânza apărea acum încrustată în jurul ombilicului. Şi mult mai roşie. Pentru totdeauna: Asta nu e putere. Asta e chiar forţa dorinţei.


Despre

studii irelevante; apărută în mediul digital acum doi ani, printr-un proces de clonare, urmărind schimbul de informație aleatoriu și ectogeneza într-un spațiu diferit, cu o fascinație deosebită pentru ero guro nansensu și gurlesque poetry.

Anul acesta va debuta la cu volumul de proză experimentală Fuck off, Mr. Charcot!

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.