Tehnologia expunerii universale, de Mihnea Mihalache-Fiastru [fragment]

 

Unirea mi se părea că semăna foarte bine cu o stație de metrou. La parter avea stâlpi de susținere placați și cu design la fel ca cei de la metrou, pe jos era același tip de pardoseală pe care alunecai iarna sau dacă erai ud pe tălpi, iar în tavan erau multe lămpi cu neoane pe fiecare grindă, unele mergeau, altele nu. Când intram în Unirea vedeam câteva cozi la câteva raioane, înăuntru nu erau rânduri așa de mari, poate câte 50 de persoane cel mult. Arăta ca intrarea unei stații de metrou unde lumea stătea la coadă la casă ca să schimbe banii în mărunți pentru aparatul de intrare. La etaje, pentru că erau mai joase, lipseau acești stâlpi de susținere și atmosfera era ca în alte magazine universal, doar că spațiile din Unirii erau cele mai mari. La etaje era mai animat, și pentru că hainele și stofele erau materiale care ocupau loc în expunere, nu rămâneai cu senzația de gol. Se căutau materialele care erau considerate atunci de calitate, bumbac, stofă, lână, angora și se evitau cele ”din plastic”, polyesterul sau materialele compozite sau vinilinul, care rămâneau expuse la nesfârșit și erau mereu în stoc.

A trecut mult timp până când am găsit locurile de une ar fi putut „să apară” în Unirii. Magazinul era cald, nu fără colțuri întunecate sau zone de penumbră care să mă inspire. Nu aveam vreo regulă, nu trebuia neapărat să fie un anumit cadru de unde ar fi putut apărea fantasma, deși știu sigur că avea legătură cu spațiile închise, cu arhitectura locurilor și cu design-ul. Dacă într-un loc erau înghesuite mai multe obiecte, cum era colțul din dormitorul de la Nini unde era șifonier, perete, plapuma rulată și urcată peste șifonier și scaunul din fața ușii, lângă pat, îmi era simplu să-mi imaginez că își va face loc printre ele și va apărea. Uneori mi-l imaginam ca pe ceva ce stătea în fața mea fără să-mi facă nimic și doar asta mă terifia. Apoi mai erau locurile unde lumina se întâlnea cu întunericul, aici îmi imaginam ușor că ar fi fost un loc periculos. Între peretele întunecos din dormitor și geam, de pe scările de la magazinul Victoriei sau din camerele fără lumină și cu uși deschise de la București. Totul se întâmpla în locul ăsta de trecere dintre beznă și lumină. La fel și la Unirii, într-o zi m-am gândit că ar fi putut „urca” de la spațiul de depozitare al alimentarei de la parter, prin magazin. Dacă mă uitam atent către locul de unde mă gândeam că „o să apară” puteam să simt că, deja, „era” acolo și că totul devenise real. Credeam în ușurința lucrurilor de a deveni reale.

După ce l-am „descoperit”, am început să o țin pe Nini strâns de mână atunci când eram la parter, aproape de ieșirea de la magazinul alimentar. Eram atât de înfricoșat, încât îmi făceam tot felul de calcule pe unde aș fugi dacă ar apărea, care ar fi traseul meu și cum aș ajunge la una dintre ieșiri înaintea „lui”. Nu avea gen, nici nume, putea fi orice, nu m-am gândit dacă era persoană sau animal sau monstru. Nu îl „vedeam” pentru că dacă s-ar fi întâmplat asta poate că aș fi înțeles frica, iar frica ca să funcționeze nu trebuia înțeleasă. Tot eu „îl” și apăram. De mine. Credeam că dacă ar „veni” după mine și aș apuca să ies înaintea lui din magazin, s-ar fi întors înapoi și ar fi renunțat să mă mai urmărească. Salvarea era afară, așa că ori de câte ori eram cu Nini la parter la unu dintre raioanele mai apropiate de ieșire, eram și mult mai liniștit.

Dacă magazinul era aglomerat, eram cu atât mai liniștit, de cele mai multe ori nici nu puteam să creez fantasma dacă multă lume era de față. Aveam încredere în oameni, îmi spuneam că dacă cineva sau ceva ar fi vrut să-mi facă ceva rău, lumea ar fi intervenit să mă salveze, mai ales pentru că eram copil. Gândul ăsta îmi anula fantasma de la început, însă uneori eram atât de agitat încât fantezia puternică era singura mea supapă și atunci reușeam să-l fac, cumva, „să apară”, indiferent de cât de multă lume era în jur.


(n. 1982)  a absolvit psihologia, trăiește și lucrează în București. A debutat în presă în ianuarie 2002 și a activat la diferite titluri, lunare, cotidiane, bilunare pe mai multe funcții între 2002-2011, iar în perioada 2012-2016 a publicat eseuri în mai multe spații offline și în print. În vara anului 2015 a fost creator al proiectului de antropologie video „Ștrăndooț” care s-a concretizat într-un video-eseu de 45 de minute despre ștrandurile din București, din perioada interbelică și până în prezent, proiectat în mai multe spații culturale și galerii de artă. În perioada august 2015 – iulie 2016, a creat serialul web de docu-fiction ”Șușanele”. Structurat în 8 episoade, cu subiecte povești orfane ale căror desfășurare sau finalitate nu au fost niciodată cunoscute pe de-a întregul sau controversate, serialul a avut premiere lunare în institute culturale, galerii de artă, spații culturale și cinematografe și a adunat câteva mii de followeri locali și internaționali. În perioada 2016-2018 a organizat și a fost invitat la o serie de evenimente de povestiri și format vizual în spații culturale, comunitare, educaționale, școli și licee. În noiembrie 2018 a lansat volumul „ Expunerii Universale”, o documentare a magazinelor universale din Bucureștiul sfârșitului anilor `80 din perspectiva copilului care suferă de un sindrom obsesional nediagnosticat

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.