Simona Antonescu – Hanul lui Manuc

O carte de peste 500 de pagini reprezintă în ziua de azi o provocare atât pentru cel care o scrie, dar mai ales pentru cititor. Nu neapărat pentru că nu ar mai exista scriitori care să își dorească să scrie asemenea cărți, sau cititori harnici, gata să se dedice unui close reading ca la carte, dar mai ales pentru că există acea senzație de „lipsă de timp” și, de ce să nu o spunem pe-a dreaptă, există frica de lucruri mari, în special de cărți mari. Îți dedici ani pentru a o scrie și nu o citește mai nimeni pentru că le e frică de ea, așa probabil gândesc mulți autori și mai ales editori de carte, care se sfiesc să publice romane consistente.

Vedem cu greu filme care despășesc 2 ore, d-apoi să citim cărți groase? E ciudat, fiindcă toată lumea se uită la seriale, uneori chiar la mai multe episoade într-o zi, dar de regulă vizionarea unui serial de mai multe sezoane poate dura și câteva săptămâni, iar dacă urmărești în timp real, chiar ani. Cu toate acestea se publică în continuare cărți groase și se pare că încă există cititori și pentru ele. Și nu mă refer doar la piața de carte internațională, să ne gândim numai la romanele-catedrală ale lui Franzen sau la recentul roman, Luminătorii, de Eleanor Catton, care depășește 750 de pagini, dar și la scriitorii români. În ultima vreme au apărut câteva romane consistente, cum ar fi Adevarata cronica a mortii lui Yesua Ha-Nozri, de Gheorghe Săsărman sau de ce nu, Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu, însă în cronica de față mă voi opri asupra unui roman foarte special, care „păcătuiește” nu numai prin numărul mare de pagini, ci și prin subiect.

Este vorba despre ce de-a treia carte a autoarei , Hanul lui Manuc, Polirom, 2017, care a publicat în 2014 una dintre cee mai vii și bine documentate cărți plasate într-un secol trecut al României. Mă refer la , manuscrisul câștigător al concursului de debut organizat de Cartea Românească. O carte care a provocat ceva dezbatere în presa culturală și care e deja la a doua ediție la editura Polirom (am scris aici despre ea la data apariției).

A urmat apoi o altă carte, , un roman făcut din trei povești diferite, dar care se leagă toate de un personaj misterios, un cerșetor care se spune că aduce norocul dacă îi dai un bănuț. În acest roman, autoarea și-a plasat acțiunea înainte de cel de-al Doilea Mondial, deci ceva mai aproape de zilele noastre decât celălalt roman. Mai mult, autoarea pornește în cărțile sale de la întâmplări și personaje istorice reale, pe care le brodează în lumea sa ficțională. În apare Nicolae Malaxa, marele inginer și apropiat al lui Carol al II-lea, dar regăsim și povestea unui concurs de Miss din perioada interbelică, pagini absolut grozave din care am aflat cât de impozant era acest concurs pe atunci și cât de neinteresant e acum.

Hanul lui Manuc, cea mai nouă carte a sa, ne poartă cu două secole în urmă, pe vremea haiducilor și a lui Manuc, celebrul negustor și dregător al Curții Domnești, cel care a construit mărețul han care încă este una dintre cele mai frumoase clădiri din București. Așadar, nu doar că scrie romane groase, dar mai scrie și despre vremea lui Pazvante Chiorul, la propriu chiar, fiindcă acest personaj chiar apare în cartea ei într-un rol episodic. Cartea este foarte ofertantă și înțesată de povești, personaje și peisaje.

Avem boieri, unii dintre ei fără averi, avem domnițe care încă țin la etichetă, avem babe vrăjitoare care se pricep la descântece și la tratamete naturiste, avem haiduci, dregători, agenți secreți, criminali, cadâne, un ruso-turc, țărani care se ceartă cu soldații, povești de dragoste, secrete de familie și multe multe altele, într-un roman scris în cea mai dulce limbă românească, cu multe arhaisme, regionalisme, proverbe, zicători și multe alte delicii lingvistice care azi nu se mai folosesc, aș zice că din păcate. Dar, fiind vorba despre un roman de epocă, nu ne putem imagina cum ar putea să fie scris fără astfel de vorbe. Nu că nu s-a mai văzut, dar ar lipsi tot farmecul.

Există mai multe fire epice. Pe de o parte îl avem pe Manuc însuși (pe numele său Emanoil Mârzăian: n. 1769 – d. 20 iunie 1817), bărbat în toată puterea, bogat, influent, paharnic al domnitorului fanariot, tată a trei copii, care e apropiat atât de Poarta Otomană, cât și de Rusia și de cele mai multe ori este chemat pentru a rezolva conflictele dintre cele două mari puteri. Un diplomat desăvârșit, un bun negustor, un om al dreptății, acesta este apreciat și crește repede în rang, ajungând Bei. Este chiar unul dintre cei care a negociat pacea după anii grei de război (1806-1812). Îl vedem cum străbate țara în lung și în lat, dar și străinătățile, punem odată cu el prima piatră a Hanului și apoi îl găsim și la Istanbul, unde este agent secret, chiar dublu agent, și în același timp trimite aur și arme haiducilor Iancu Jianu și Andrii Popa (chiar el!).

Pe de altă parte avem povestea lui Vlaicu, boier fără avere, apriopiat al lui Manuc, care se îndrăgostește de fiica cea mică a unei familii vechi de boieri, Samarghiteanu, de asemenea apropiată de Manuc.

De când o văzuse pentru prima dată pe Ruxandra în poarta curților de la Mironești, dreaptă între părinții ei, ieșiți cu toții să-l întâmpine pe Manuc, Vlaicu petrecuse zile nenumărate să deslușească ce însemnau toate aceste furtuni ce-l traversau, ori de câte ori se gândea la ea. Ca să-l poată stăpâni, încerca să desfacă sentimentul în bucăți, să vadă din ce este făcut. 

Ruxăndrița are toate șansele să devină un personaj feminin celebru al literaturii române, fiindcă are toate calitățile necesare unui personaj rotund, bine definit, ușor de iubit și emblematic pentru roman. Nu că autoarea nu și-ar da osteneala de a crea personaje extraordinare în general, dar cu unele are norocul că chiar au existat, însă Ruxăndrița este o micuță bijuterie de personaj. O vedem cum se transformă dintr-o copilă care plânge când sunt tăiate găinile pentru friptură și care se joacă cu țigăncuțele prin poduri și pe marginea râului, într-o domnișoară stilată, sensibilă, uneori chiar prea sensibilă, care începe să cunoască lumea și care descoperă secrete despre ea și familia ei.

Fetița care se visa „haiducă” devine o femeie care știe să își aștepte alesul, dar care nu se teme nici să ia ce e al ei și i se cuvine atunci când e cazul. Felul în care autoarea pătrunde în psihologia ei, fără să uite timpul în care ea trăiește, ține de un talent aparte și de o bună cunoaștere a firii umane, cu deosebire cea femeiască, în cazul de față. Relația ei cu Vlaicu este una care se desfășoară destul de lin, fără prea multe hopuri, dar are nevoie de multă răbdare, fiindcă obiceiurile erau altele atunci și nici timpul nu se grăbea așa de tare.

Un alt personaj feminin interesant, dar tragic de data aceasta, este Aisha, fetița răpită și dusă în haremul sultanului unde trăiește mai bine ca o prințesă. Din păcate, destinul ei este extrem de dur odată ce sultanul este îndepărtat de la conducere și vine un altul în locul lui. Pe lângă ea, mai există zeci de alte personaje și zeci de alte povești mai mici sau mai mari, mai optimiste sau de-a dreptul tragice, ca cea a lui Aurică argatul, un alt personaj extrordinar al romanului. Și nici una nu pare în plus, nu pare de umplutură, fiindcă dezvăluie o altă față a unei lumi apuse, un alt obicei, un alt păcat, o altă cutumă.

Nici nu m-aș mira dacă aș afla că autoarea nu a inventat nimic și că a găsit toate aceste povești pe undeva, într-o cronică, atât sunt de plauzibile, de verosimile și de umane, pâna la urmă. E adevărat, multe dintre ele nu sunt inventate, dar cu siguranță autoarea le-a stilizat, înfrumusețat sau și-a imaginat pur și simplu cum a fost, pornind de la o bază reală. Din păcate nu sunt un specialist al istoriei sec. 16-17, dar din ce mai știu și din câte pare, autoarea cunoaște bine lucrurile despre care scrie. Inclusiv despre război, legi ale timpului, structura Seraiului Otman și lupta internă din cadrul Imperiului Otoman în general, dar și curtea Țarului sau obiceiurile rusești.

Lumea satului este și ea bine descrisă, dar autoarea excelează în reconstituirea Bucureștiului, cu străzile și nebunii lui, cu vânzătorii de bragă, cu brutarii și măcelarii, hoții, cerșetorii și domnii, cu trăsurile cu cai ale vremii. De la romanele Ioanei Pârvulescu încoace, o altă autoare specială, nu am mai descoperit un București atât de viu într-un roman de epocă (sau chiar contemporan). Aș trece-o pe listă și pe Doina Ruști, cu Manuscrisul fanariot.

Bucureștiul plin de beizadele dedate la huzururi alese, învățați cu șerbet și apă de trandafiri, lichioruri și ore nesfârșite de leneveli pe perne brodate, ăn fum aromat de ciubuce nu-i plăcu. Viața părea să se desfășoare aici într-o continuă piesă de teatru, unde vorbele rostite la lumina zilei erau una, iar ceea ce gândeau de fapt aceia care le rosteau era cu totul altceva.

Mă bucur că există autori (sau se pare că mai mult autoare) care se întorc în trecut și care au depășit cumva paradigma (sau moda) autoficțională sau mizerabilistă și scriu și astfel de cărți. E clar un pariu riscant, fiindcă dacă nu cunoști bine istoria și dai cu bâta-n baltă o să fie mereu cineva care se pricepe și care o să te taxeze de fug literele de pe pagină de rușine. Și, în plus, pare cumva desuet să scrii despre ceva ce s-a întâmplat demult când există atât de multe subiecte ofertante în zilele noastre, însă eu cred că e fals. Poveștile bune și talentul scriitoricesc pot transforma orice subiect, din orice timp, într-o carte de succes sau măcar într-una bună. Și e cazul Simonei Antonescu, căreia nu-i lipsește talentul chiar deloc, și al cărții pe care a scris-o. Am citit-o pe vară, departe de București, cu bucuria copilului care dă peste un lucru miraculos și care e în stare să stea ore întregi într-un loc și să se joace cu el. Nu numai că nu e deloc o lectură grea sau prea solicitantă, este tocmai invers. Te afunzi într-o lume apusă și descoperi ce nu merge la lumea de azi, întâlnești personaje din trecut și dai acolo peste tine și ai tăi. O carte reușită!

Aveți aici un fragment din carte. 

Titlu: Hanul lui Manuc
Autor:
Editura: Polirom
An apariție: 2017
Număr pagini: 576
Preț: 49.95 lei

*sursă foto

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

V. Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB.
Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth).
Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 230