Simona Antonescu – Fotograful Curții Regale

 

FotografulCurtiiRegale2Scriitorii moderni rareori își mai plasează cărțile în trecutul îndepărtat, iar dacă se întorc la trecut o fac ori pentru a povesti ceva din trecutul unui personaj sau din trecutul unui strămoș de-al său, ori pentru a parodia ceva. Trecutul la care s-au întors foarte mult în ultimii ani a fost cel comunist, dar prea puțini s-au avântat mai departe. Și cred că sunt mai multe motive: primul și cel mai vizibil este dezinteresul pentru vremuri trecute și plăcerea de a scrie despre sine în lumea de azi, iar un altul este greutatea documentării. Sunt autori care au planul de  scrie despre un secol sau altul, despre război, despre vremea fanarioților sau haiduci, însă este nevoie despre un efort susținut de cunoaștere a istoriei și de umblatul prin documente, iar nu toată lumea are aplecarea spre o astfel de îndeletnicire. Cu toate acestea, au apărut în anii trecuți mai mule romane plasate ori în vremea lui Carol I, ori în sau chiar mai departe în timp. Aș aminti Zilele regelui de Filip Florian, Manuc de Victoria Comnea sau Hotel Universal de Simona Sora, pentru a oferi doar câteva exemple. Niciunul nu este propriu-zis un roman istoric, doar îmbinări de fapte reale și ficțiune.

La fel este și Fotograful Curții Regale, Cartea Românească, 2015, volumul de debut (câștigător al concursului organizat de editură)  al gălățencei . Nu este nici roman, nici un volum de povestiri, mai degrabă o combinație între cele două genuri. Ce putem spune cu exactitate este că avem un volum consistent de proză cu o serie de personaje, unele care evoluează de-a lungul întregii cărți, altele doar prezențe trecătoare, înființate doar pentru a spune o poveste. Autoarea își concepe poveștile pornind de la câteva fotografii, fiecare capitol fiind precedat de o astfel de fotografie, în jurul căreia ea brodează, pornind de la fapte sau personaje reale, narațiuni care îmbină adevărul istoric cu propria ei fantezie. Ingenioasă metodă de a scrie, chiar dacă nu e deloc nouă. Totuși, recunosc că este pasionant să privești , făcute cu migală și cu un ridicat simț artistic, și de multe ori îți vine să te întrebi cine au fost oamenii aceia, de unde vin, ce povești și poveri poartă ochii și umerii lor, cum au ajuns acolo și ce s-o fi întâmplat oare cu ei după.

Fix asta face autoarea, îi descoase peste timp, și pot spune că poveștile lor sunt captivante, iar pentru un volum de debut sintaxa, stilul și vocabularul sunt fantastic de bine strunite de către autoare. este, din acest punct de vedere, o scriitoare foarte talentată, care știe să creeze atmosferă – pe atmosferă probabil a și mizat, de aceea a lucrat toate frazele, a reconstruit din cuvinte un timp trecut, cu arhitectura lui, cu obiceiuri, cu limbaj – și care nu își lasă poveștile neterminate. Totuși, e păcat că nu a scris chiar un roman, fiindcă unele personaje aveau forța necesară de a duce mai departe firul epic, fiind pe atât de interesante, pe atât de promițătoare.

Acțiunea se învârte în jurul atelierului de fotografie al lui (personaj real, de altfel, ca multe altele din carte, dar a cărui viață este mai degrabă imaginată, decât reconstruită pe bază de documente), Fotograf al Curții Regale. Mersul la atelier este prilej pentru ca personajele să își spună povestea vieții. Scrisă la persoana a treia, cartea este constituită din 17 capitolele, fiecare dedicat unui alt personaj sau eveniment. Singurele personaje constante ale cărții sunt , soția lui, Anna, cele două slujnice în casă, tânăra Rosalba și bătrâna Dochița și, mai puțin, Despina Agopian, o feministă avant-la-lettre, protejată a Majestății Sale Regina Elisabeta, care se ocupă de Expoziția Românească de la Salonul de la Paris din 1889, expoziție căreia îi este dedicat un capitol de-a dreptul spumos, în care apare drept personaj și Gustave Eiffel. În rest, personajele apar pentru un capitol și dispar, dar nu înainte de a aduce în fața cititorului atât o parte din povestea lor, dar și din istoria vechii Românii. Atelierul de fotografie funcționează ca un loc de întâlnire, ca un Han al Ancuței:

Viața nu era monotonă în atelierul de fotografie.

Fiecare client aducea vu el trena speranțelor, a neîmplinirilor, a bucuriilor și a tristeții, toate îngrămădite în priviri și zâmbete al căror înțeles Franz nu era întotdeauna sigur că îl deslușește corect. Tocmai din acest motiv se străduia să prindă în fotografiile lui lucruri efemere ca lumina unei priviri sau tristețea unui zâmbet – în nădejdea că ceea ce el n a reușit să deslușească va fi înțeles vreodată de vreun privitor al fotografiei.

Viața nu era monotonă în atelierul său. Fotografiase de la regine și principese până la fete încălțate pentru întâia oară în chiar ziua fotografiei p. 206

Însăși meseria de fotograf a lui , cel care își începuse cariera ca pictor ca, mai apoi, după nunta în Mărginimea Sibiului cu Anna șiorig strămutarea lor în târgul Bucureștilor, să își ia această meserie care se dovedește a fi nu doar profitabilă, dar și pasionantă. Am încercat să îmi imaginez ce eveniment era pe atunci facerea unei fotografii și toată pregătirea de dinainte a celor ce veneau să își imprime chipurile (unii credeau că îi va durea acest proces) și mi-am dat seama că pentru oamenii de atunci era atât un ritual cât și o formă de magie, iar fotografiile făcute erau ținute cu mare grijă. Însuși Mayer, într-o formă primară de PR și publicitate, expunea cele mai noi și mai reușite poze în geamul atelierului, îndeosebi fotografii cu copii, spre a atrage clienți și deseori se opreau la o vorbă mulți oameni, care mai apoi veneau la fotografiat.

Marea lui supărare a fost că pe Anna Dumnezeu nu a înzestrat-o cu pântec roditor și nu a putut avea copii. Cele două capitole: Primul copil și Al doilea copil sunt încărcate de tristețe. Dar oamenii din acele timpuri știau să își ducă supărarea cu demnitate și nu o făceau publică, așa cum se întâmplă acum. Poveștile oamenilor nu sunt mereu fericite: precum aceea a lui Chiron grecul, a Sacagiului (care m-a impresionat cel mai mult) sau a Croitoreselor, dar sunt și unele amuzante și copilărești ca cele din: Școala Centrală de Fete sau Sabia tatii. Talentul cel mare al autoarei este acela ca știe să surprindă în cuvinte nu doar evenimente, ci și sentimente, trăiri, tulburări sau bucurii și, atunci când e cazul, știe să spună printr-o întorsătură de frază esența unui lucru.

Simona-AntonescuUnii vor găsi cartea mult prea convențională, cu narațiuni prea realiste, prea așezate, fără prea mult dinamism, fără prea multe evenimente hard, dar mie tocmai asta mi-a plăcut cel mai mult.  Sunt atâția autori care au înfățișat viața violentă din acest secol și din altele, este nevoie și de o privire mai puțin înclinată spre social, și mai mult înspre familie sau chiar aristocrație. Nici autoarea nu neglijează partea urâtă a vieții: sărăcie, moarte, chiar a copiilor, bolile, necazurile, mizeria, dar parcă nu face așa multă paradă cu ele, ci le prezintă fix ca pe ceea ce sunt: fapte de viață, fapte normale de viață. Unii sunt mai norocoși decât alții, unii prosperă, alții mai puțin, unii au noroc de copiii mulți, alții nu, unele femei (Despina și alaiul ei de femei din diferite asociații feminine/feministe) vor revoluție, alte femei sunt foarte mulțumite cu starea de fapt, unii merg la biserică, alții nu, unii pun mai mult preț pe artă, alții de negustorie și bani și tot așa. Simona Antonescu aduce în paginile romanului o seamă de personaje diferite, dar cu o poveste la fel de demnă de interes.

În încheiere, aș vrea să mai scriu doar atât: această carte reprezintă pentru mine unul din debuturile de seamă ale ultimilor ani și un volum care aduce în prim-plan graiul dulce românesc, prea neglijat de mulți scriitori, acel grai simplu și plin de înțelesuri din trecut care tinde să fie îngropat în zilele noastre de lipsa de bun gust, de lipsa de cultură, de gramatică și de interes. Și nu mă refer doar la graiul de zi cu zi, ci chiar de cel folosit de autori sau jurnaliști. Știu că vremurile se schimbă și odată cu ele și limbajul, dar asta nu însemnă că acesta trebuie să devină din ce în ce mai sărac și mai brutal. A fost o bucurie să citesc într-o limbă atât de vie și chiar aștept cu interes un nou volum al Simonei Antonescu, poate de data asta chiar un roman în toată puterea cuvântului, fiindcă simt că există atât talentul cât și putința de a duce la bună îndeplinire această muncă.

Titlu: Fotograful Curții Regale
Autor: Simona Antonescu
Editură: Cartea Românească
An: 2015
Număr pagini: 376
Preț: 34.95 ron

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 230