„Hanul lui Manuc” de Simona Antonescu [fragment]

Acest articol a fost publicat de Semnu' Bun pe 22.03.2017 în rubrica Fragmente și are asociate următoarele etichete: , , , , .

Al treilea roman al Simonei Antonescu ne poartă cu două veacuri în urmă, în Principatele Române. De data aceasta, remitizarea istoriei nu doar însufleţeşte destine individuale, ci dă viaţă şi tensiune unor evenimente cruciale de mult arhivate. Această călătorie de şase ani în perioada războiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei, este o autentică evadare în trecut.

Pe moşiile Ţării Româneşti, grînarul marilor imperii, sau în bătălii pe mare şi pe uscat, pe uliţele tîrgului Bucureştilor, traversate de picioare desculţe şi taine de palat, sau la Constantinopole, în serai şi catacombe, printre intrigi şi capete tăiate, istoria îşi urmează cursul.

Hanul lui Manuc, la fel ca primele romane ale Simonei Antonescu – Fotograful Curţii Regale şi Darul lui Serafim –, se situează sub aceeaşi inscripţie heraldică: Dacă nu revezi trecutul, nu vezi prezentul şi nu prevezi viitorul.

„Îţi voi arăta lucrurile, aşa cum au fost ele. Îi voi chema pe toţi în jurul tău. Vei simţi mirosul prafului de puşcă şi vei auzi chiotele sărbătorii de Armindeni. Vei îngheţa de frig pe cîmpurile de luptă şi te vei topi de arşiţă la vremea secerişului, pe moşiile boierilor Sămărghiteni.

Te voi trimite călare pînă dincolo de serhatul Giurgiului, cu solie de taină de la Manuc. Vei gusta de-a valma plăcinte olteneşti şi sugiucuri turceşti, vei respira praful drumului ridicat de caravanele cu grîu şi-ţi vei scăpa viaţa în pivniţa culei bătrîneşti ori în apele Dunării.

Vei aşeza piatra de temelie a Hanului lui Manuc alături de meşterii braşoveni şi vei apăra apoi şantierul cu preţul vieţii, în noaptea plină de spaime şi speranţe a intrării Armatei Dunărene în Bucureşti.

În jurul tău vor dansa cadîne cu văluri de mătase şi fete din bărăganurile Ţării Româneşti, în vreme ce din depărtare va răsuna clocot de luptă.

Vei iubi.

Vei duşmăni.

Vei păcătui şi te vei ierta.

Vei ieşi din toate acestea obosit, tulburat, schimbat.

Vino cu mine!” (Simona Antonescu)


fragment


Astăzi însă lucrurile erau atât de încurcate, cele rele pătrunseseră între cele bune, amestecându-se cu ele, împletindu-se şi începând a mirosi la fel, încât Ruxandra se temea că nimeni, niciodată, nu va mai putea şti care sunt unele şi care celelalte. Uneori se gândea că lumea aceasta nu mai poate fi salvată, că binele nu mai poate fi separat de rău, şi atunci jupâniţa ar fi dorit o lume nouă, în care nimic să nu fie încă început, o lume ordonată cu rânduieli clare, neamestecate între ele.

Din odăile caturilor de sus, picioare mici băteau paşi mărunţi, făcând tavanul să duduie cu oboseală şi amintind celor de jos, din sala mare, care este adevărata şi cea mai mare miză a tuturor acestora: pruncii prinşi la mijloc şi moştenirea ce urma să le fie lăsată.

– Cunosc tratatele vechi şi ai dreptate, jupâniţă, căci şi pe mine m-au muncit aceste pricini în vremea din urmă, când mi-au fost date pe mână negocierile de pace dintre turci şi ruşi, spuse Manuc, privind cu încruntată vinovăţie în focul din cămin. Ai dreptate, dar ei au putere. Nu veţi rămâne ai nimănui de pe urma tuturor acestor încleştări.

Privirea lui se mută apoi în ochii boierului celui tânăr şi ai lui Aurică ispravnicul, şi el continuă:

– Nu aveţi armată. Nu aveţi domnitor pământean, iar vechile familii nu s-au împăcat şi nu se vor împăca niciodată. Cine vă va uni într-o singură voinţă, ca să puteţi spune ce doriţi? Sunteţi dezbinaţi şi nimeni nu vă va asculta.

Ceasurile dimineţii aşterneau umbre prelungi în curţile boiereşti. Încă nu se înseninase, dar ninsoarea încetase, iar gerul se muiase, lăsând să răzbată din vinele copacilor căldura vieţii care încă nu-şi încetinise ritmul în ei. De pe vârfurile crengilor despuiate picura cu tristeţe, iar apa găurea până la pământ zăpada aşternută în curte. De sub poala făgetului, ascunsă în umbra rară, o vulpe flămândă pândea mişcările din curte, ciulind la răstimpuri urechile atunci când vreun rândaş ocăra porcii ori vreo femeie rostogolea lanţul ciuturii pe ghizdul din piatră al fântânii.

Zăpada sorbea în ea toate sunetele, jucându-se cu ele şi dându-le drumul înapoi în lume ceva mai târziu, aşa fel că gurile oamenilor se închideau, şi abia apoi vorba se auzea. Un viscol încă nepornit se zbătea să scape dintre crengile pădurii şi să dea năvală peste sate şi peste curţile Sămărghitenilor. Deocamdată se auzea îndepărtat, vuind ameninţător în buza zării.

– Cine ne va lua? rupse boierul cel tânăr tăcerea, intrând direct în mijlocul tuturor întrebărilor ce se învârteau între ei, răvăşite de iarna posomorâtă de afară.

– Vă doresc ruşii, spuse Manuc cu ochii în podea. Mult de tot. Se opun puţin austriecii, mai mult din dorinţa de a evita o graniţă prea întinsă cu ei. Acest interes al lor – de a nu avea graniţe comune unii cu alţii – este de altfel singura voastră şansă de scăpare. Nici turcii nu doresc hotar cu ruşii, nici austriecii, şi la rândul lor nici ruşii cu ei toţi.

Vântul ridica din câmp vălătuci dezlânaţi de zăpadă şi-i mâna prin văzduh către pădure, şuierând cu iritare prin locurile înguste dintre conac şi grajdurile cailor. Vulpea înaintase neştiută până în apropiere, cu pasul uşor înfundat în zăpadă, iar acum dădea târcoale pe la gardurile din spate, pe unde cunoscuse odată cotineţele păsăretului. Fuioarele de zăpadă intrau în făgetul desfrunzit ca în gura neagră a unui căpcăun de prin basmele jupâniţei Ruxandra.

– Prin ţară ce-i? ridică Manuc ochii la Miron Sămărghitan. Ce spun boierii, în ce ape se mai scaldă?

Boierul cel tânăr aşteptă până când Nela, trimisă cu vreascuri, înteţi focul şi scoase cu vătraiul ochii roşii ai jăratecului de sub cenuşa caldă, şi vorbi numai după ce uşa se închise pe urma femeii.

– Boierii… care s-au bejenit peste munţi, în Braşov, s-au dat cu ei, urgisindu-şi propriile sate şi pe moşnenii liberi megieşi, care bat şi ei război cum pot, pe ascuns. Trimitem căruţe cu arme şi pungi cu bani haiducilor din Valea Rea şi din pădurile de salcâmi de la Apele Vii, în Romanaţi. Ne bucurăm fără semne, numai dintr-o privire încrucişată cu alta, la veşti despre convoaie cu merinde şi turme de animale întoarse din drumul spre Sankt Petersburg înapoi către oameni. Pe de altă parte, Craiova şi toate satele de pe drumul Vidinului nu au mai fost trecute prin sabie în ultimii doi ani, de când cetele de la început ale Jianului au devenit adevărate oştiri. Asta-i în ţară: fiecare după cum îi este inima, isprăvi boierul cel tânăr.

Discuţia despre haiducii lui Iancu şi isprăvile lor o făcu pe jupâniţa Ruxandra să se frământe cu nelinişte pe scăunelul ei cel scund, răsucindu-se când într-o parte, când în cealaltă. Manuc îi simţi frământarea şi înţelese multe din ea. Încercând să-şi apere tainele ei de fată de privirile scormonitoare ale lui Manuc, Ruxandra păstra pleoapele plecate peste ochii căprii, privind în poală, cum fac copiii atunci când, dorind să se ascundă, îşi vâră capul într-un ungher.


Simona Antonescu s-a născut la Galaţi în anul 1969 şi a copilărit în localitatea Ţintea (judeţul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Naţional „Nichita Stănescu”) din Ploieşti, a urmat cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti.

A debutat în anul 2015 cu Fotograful Curţii Regale – romanul cîştigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014, şi al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Romanul a devenit în scurt timp bestseller şi a fost reeditat în 2016 în colecţia „Top 10+” a Editurii Polirom. În anul 2016 Simona Antonescu a publicat la Editura Cartea Românească al doilea roman al său, Darul lui Serafim.

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.