Ioana Nicolaie – Pelinul negru

Tragedia de la din 1986 este unul dintre acele evenimente nefaste care ar fi putut fi mai bine ținte sub control dacă politica nu ar fi intervenit în orânduiala publică. La o săptămână de la explozia nucleară, populația din România nici măcar nu știa ce s-a întâmplat și oamenii au fost expuși radiațiilor, datorită autorităților care au ținut totul sub peceta tainei pentru a nu cauza panică. Însă  mușamalizarea evenimentului și lipsa de informare a populației au făcut posibile nenumărate tragedii. În urma acestei tragedii au fost pârjolite hectare masive de pământ, a urmat foamete, au urmat boli și copii născuți cu grave afecțiuni.

Cartea Ioanei Nicolaie, Pelinul negru, , 2017, nu este neapărat despre , ci mai degrabă despre una dintre victimele acestei tragedii. Într-o localitate aflată în proximitatea acestui loc, se naște, într-o familie cu 12 frați, Augustina, care este aparent normală, însă odată ce ajunge la școală, își dă seama că nu poate învăța să citească. E cea mai cuminte, cea mai ascultătoare, însă literele pur și simplu nu vor să îi intre în cap. Le desenează pe caiet ca nimeni alta, le poate citi, dar nu poate să le pună cap la cap. De aceea, repetă de câteva ori clasa 1 și este luat în batjocură și chiar lovită de colegii ei. Însă fratele ei mai mic e mereu acolo să o apere, să o salveze și să o îmbărbăteze. Asta până când este nevoită să fie transferată la o școală specială, unde i se îndeplinește visul de a trece în clasa a doua, însă aici lucrurile nu stau atât de bine, fiindcă cei mai mulți dintre copiii au probleme mult mai grave decât ea și nici fratele ei nu mai este acolo să o salveze.

Ioana Nicolaie a scris o carte densă, apăsătoare ca o apă negară ce se ridică ușor și te înghite. Gândurile personajului sunt redate foarte natural, a reușit să intre bine în mintea unei fetițe de școală primară, a făcut-o și puternică, și fragilă, și copilă dar și foarte matură, în același timp. Fără a folosi cuvinte mari, dar fiind bună cunoscătoare a naratologiei, autoarea a scris un roman al copilăriei distruse, anulate dintr-o greșeală a istoriei. Nu numai că Augustina și frații ei trăiesc într-un timp nefavorabil, dar sărăcia este mare, grijile sunt multe, părinții lor sunt bătrâni și obosiți și pe ei nu are cine să-i mai apere. Frații cei mari au fugit, și-au căutat norocul la oraș, ei au rămas la țară unde munca e grea și visele nu-și au rostul.

Unii comentatori au scris că romanul Ioanei Nicolaie este parțial autobiografic, fiindcă și ea are mulți frați și a trăit într-o zonă asemănătoare, dar eu nu văd nimic autobiografic în acest roman. Evident că orice scriitor pune în cărțile sale bucăți din viața lui, gânduri, amintiri, întâmplări, dar cărții îi lipsește această componentă biografică. Mai degrabă aș numi unul dintre romanele ei mai vechi, O pasăre pe sârmă, autobiografic, fiindcă acolo chiar putem găsi legături între personaj și autor, este descrisă viața la cămin, Facultatea de Litere și alte elemente din viața reală a autoarei.

este un lung poem al dramei celor inocenți, cei care suferă mereu pentru greșelile celor mari și puternici. Augustina poartă o vină de care nu se face vinovată și în momentele în care este conștientă de situația ei nu se lamentează, doar se întristează și își acceptă soarta. Din rarele momente de fericire, fetița își extrage puterea pentru multele zile negre și rămâne egală cu sine însăși. Din acest punct de vedere, Augustina nu este un personaj care să sufere foarte multe modificări de-a lungul timpului, de la început până la final se schimbă foarte puțin, poate doar se maturizează puțin și își conștientizează condiția. Mersul la școala specială se transformă dintr-un vis într-un coșmar, fiindcă violența este aici la ea acasă, copiii sunt tulburați și profesorii nu fac față. Nu învață să citească nici aici, dar în schimb învață să se rănească și melancolia ei crește.

Dacă ar fi transpus în film, aș vedea filmat alb-negru, cu doar câteva scene color, cu cerul, cu iarba, cu păpușa mică și urâtă care visează Augustina să devină, fără prea multă muzică, doar cu câtva sunete industriale și cu un radio care s-ar auzit în fundal, cu un crainic bătrân care ar spune aproape șoptit cuvintele: „În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea.” Am vedea o Augustina mică și firavă, îmbrăcată simplu, care desenează litere pe un caiet, fără să înțeleagă nimic din ceea ce face.

Cartea această conține multă suferință și tristețe, dar ca orice tragedie, își conține și doze de libertate și de frumusețe. Pasaje lungi, poetice, introspecții copilărești, vise și jocuri, ca în orice altă carte despre copilărie, fiindcă aceasta este până la urmă, o carte a copilăriei, chiar dacă este una abrutizată și tragică. Dar copiii s-au jucat și în cimitir, și în vreme de război, fiindcă inocența lor este mai puternică decât orice tragedie și sufletul fraged prinde aripi chiar și pe un tărâm pârjolit de radiații. Marea reușită a acestei cărți de o valoare netăgăduită, constă în faptul că autoarea nu cade în lamentații inutile, cu toate că ar fi putut face asta foarte ușor și un autor mai puțin experimentat ar fi putut să scoată de aici o melodramă, dar nu și ea, în schimb avem o carte rotundă, înduioșătoare, dar și cât se poate de luminoasă.

Titlu: Pelinul negru
Autor: Ioana Nicolaie
Editura:
An apariție: 2017
Număr pagini: 224

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 230