Editura Arthur ține ștacheta sus și de această dată, prin publicarea volumului Ferbonia, de Ioana Nicolaie, cu ilustrații de Anca Smarandache.
Mi-a fost destul de greu să scriu despre Ferbonia pentru simplul motiv că, după lectura sa am stat și mi-am imaginat, și mi-am imaginat, și tot așa am ajuns la concluzia că ar fi atât de multe de spus încât mesajul s-ar dilua; dar cel mai bine este ca fiecare cititor să descopere de unul singur tărâmul fantastic al Ferboniei. Așa că o să încerc să redau pe scurt câteva detalii despre volum. Un lucru însă e cert … Ferbonia este poate una dintre cele mai frumoase cărți pentru copii, pe care i-am citit-o fiicei mele până în momentul de față. De ce spun asta? Pentru că, la prima vedere, Ferbonia îmbină atât de plăcut mai multe povești într-una generală, construite pe niște piloni asemănători basmelor tradiționale românești (vezi Petre Ispirescu). Pe de altă parte, modul în care sunt combinate poveștile în Ferbonia, mă duce cu gândul într-o groază de direcții, și o caracteristică în acest sens a fost similaritatea, cred eu, cu anime-urile ori manga japoneză, la nivel de imagistică, cu acel mistic pe care îl întâlnești de cele mai multe ori pe făgașul asiatic. Faptul că volumul e completat de ilustrații foarte expresive nu face decât să atragă citiorul (în speță copiii) tot mai mult și cumva să îți vină greu să o lași din mână.
Ferbonia te introduce încă de la prima pagină într-un tărâm fantastic, pe care începi să-l parcurgi foarte rapid, tocmai datorită unei desfășurări fluente a planurilor, a firului narativ, ce nu lasă în niciun caz loc de plictiseală. Întâmplările sunt ghidușii, totul se succede alert, iar tocmai atunci când dai pagina și aștepți cu nerăbdare să vezi ce se întâmplă mai departe în punctul culminant, intri în cu totul altă poveste care nu face altceva decât să crească suspansul. Se va vedea însă ulterior că și poveștile inserate pe tot parcursul cărții își au rostul lor, pe lângă consolidarea structurii de bază; „cuvintele-suflet” presărate prin tot cuprinsul cărții susțin pe unul care ar fi cuvântul-suflet general ar cărții – „năzăreală”. Autoarea ne oferă încă de la început câteva indicii esențiale cu referire la elemente din puzzle-ul final.
„În Ferbonia, locul în care venise pe lume Fil, nu se știe ce e ploaia. Nimănui nu-i trecea prin minte că s-ar putea găsi pe undeva, nu doar în năzărelile de la școală, niște picături care să cadă… din cer. Adică din cerul ăsta roșu, din care uneori se desprindeau, ca niște fâșii, curcubeie stranii? Nepriceput trebuia să fii ca să crezi astfel de bazaconii! Deși, dacă stătea bine să se gândească, el unul chiar și le putea imagina…”.
Povestea din jurul Ferboniei îi are ca protagoniști pe Fil, Piper și Luvia. Alături de ei, o altă serie de personaje: Arș, Tina, Darisa, Profesorul Vises, Profesorul Pol, Reparatorul-Șef, Asproc și mulți alții, care încheagă cât se poate de bine toată povestea. Piper, este animalul de companie al lui Fil și unul din cele trei animăluțe ale Ferboniei, alături de Griligril și Șopârlobroasca. Fiecare din cele trei animăluțe poate lua diverse forme și dispune de o serie de capacități care le vor fi de folos eroilor noștri.
Locuitorii Ferboniei, ferbonenii, sunt capabili de a crea năzăreli iar toată acțiunea cărții are loc cu câteva zile înainte de Campionatul de năzăreli. Organizarea locuitorilor pe tagme, în funcție de calitățile pe care le au (rezistenți, instalatori, viguroși, pirpirii, profesori) îmi aduce aminte de facțiunile din Divergent ori de organizațiile din Harry Potter. Fil este însă unul din locuitorii Ferboniei care are mari probleme în a crea năzăreli, oricât ar încerca, dar multe se schimbă când acesta dă peste niște „depozite” de năzăreli. Totul suspansul începe când în Ferbonia are loc răpirea unui pirpiriu pe nume Crax, unul dintre cei mai pricepuți în a crea năzăreli. De menționat că, în funcție de priceperea celui care creează năzăreala, oricine poate lua parte la năzăreală. În urma răpirii lui Crax, Fil și Luvia care fuseseră cuprinși de năzăreala pirpiriului, sunt răniți … Fil, mai puțin, iar Luvia, grav. Singura modalitate de a o vindeca sunt de fapt năzărelile. De aici și până la recuperarea acesteia, cititorul este purtat printr-o serie de povești (mai lungi sau mai scurte) fiecare fiind rodul a câte unei năzăreli iar cheia întrării în poveste este așa-zisul ”cuvât-suflet”. Pe tot parcursul cărții, cititorul va trece prin douăsprezece povești, una mai frumoasă ca alta, una mai plină de suspans decât alta. Fiecare dintre povești are la bază câte un cuvânt care să descrie întregul conținut al poveștii. Mai jos redau poveștile din carte și cuvintele care formează la final un puzzle, și vă las pe voi să le descoperiți alături de copiii voștri: Cucuveaua (afară), Fluturele fără curaj (curajul), Zmeulina și înghețata (dorință), Dragomoti (poți!), Firiculus (acasă), Pepenele miner (început), Petrecerea (răbdarea), Sariile (culoarea, a recâștiga), Cavalerul Evelin (a ajunge), Sobo amețitul (a zbura), Cetatea trifoilor (apoi), Visul lui Albert (visul).
„În Ferbonia, după ce-ți terminai treaba, puteai merge oriunde, mai puțin sub boltă, pe teritoriile abandonate de care se ocupau doar rezistenții. De altfel, ca să ajungi acolo trebuia să fii bun la alpinism. După ce-ți sfârșeai instruirea, era puțin probabil să te aventurezi prin locurile acelea. Dar în sectoare, în piețe sau ca să vizitezi grupurile de locuințe erai bine-venit întotdeauna. Poate doreai să vezi un spectacol mai neobișnuit ținut de vreun pirpiriu, poate voiai să te bucuri de liniștea unui povârniș marginal sau poate îl căutai pe cine știe ce ferbonean renumit pentro vreo năzăreală.”
Din loc în loc, în câte o poveste, autoarea intervine prin vocea naratorului și introduce puncte de recapitulare sau de lămurire. De asemenea, unele trimiteri din carte invită cititorul să se apropie de cultură (ex. biblioteca, opera). Pot spune că Ferbonia este un puzzle, pe care fiecare cititor în parte îl poate descoperi într-o mai mare sau mai mică măsură, cu referințe către locații cunoscute (ex. București) și repere care cumva subliniază anumite aspecte. Una peste alta, folosirea ilustrațiilor în carte te face să îți imaginezi fiecare traseu, fiecare tablou și te ajută oarecum să treci și dincolo de ce este expus în carte, creând la rândul tău năzăreli, tocmai prin prisma expunerii la conținut.
„Singura care are o strângere de inimă este Darisa. În năzărirea pe care o pregătește pentru Campionat, tocmai îi ghicește pe cei trei prieteni împinși cu o viteză incredibilă prin coloană. Îi vede străbătând bolta, le simte fericirea pe față. Sus însă, deasupra tavanului de lumină, nu poate răzbate. Când Luvia, Fil și Piper trec dincolo, le face, doar puțin îngrijorată, cu mâna. Oare ce năzăreală nemaipomenită îi așteaptă?! Oare cum e acolo? Oare…”
Iar în caz că vreți să aflați mai în detaliu cum e structurată Ferbonia, aveți la dispoziție o hartă, la finalul cărții. Cred că Ferbonia nu se oprește aici, ci mai mult decât atât (dincolo de faptul că aceasta continuă în imaginația copiilor – cel puțin pe fiica mea a prins-o bine) eu tind să cred că există sau va exista o continuare, o a doua parte … pe care amândoi o așteptăm cu mare drag. Nu în ultimul rând, Ferbonia ar putea fi transformată și într-un film de animație.
Mai multe despre Ferbonia puteți citi și aici.
Singurul care veghează din umbră în Ferbonia este Uriașul.
