David Arnold – Ținutul Țânțarilor (fragment)

_inutul _ƒn_arilor Ținutul Țânțarilor

– Publicată în mai 2016
– Traducere din limba engleză și note de
– hardcover, 344 p, 140×200
– ISBN 978-606-8811-02-4
la Editura Youngart

Despre carte

Una dintre cele mai bune cărți ale anului conform Amazon, Bustle, Booklist, Buzzfeed

Mim nu e bine. Epiglota deplasată şi ochiul cu care nu mai vede sunt ultimele sale griji. Familia i se destramă repede, tânăra de 16 ani suferă de nevroză. Mim e nevoită să se mute în celălalt colţ al ţării împreună cu tatăl şi noua lui soţie. Când află că mama ei e bolnavă, Mim fuge de-acasă, hotărâtă să străbată cei 1524 de kilometri care o despart de ea. Drumul nu e doar lung, ci se dovedeşte şi dificil de străbătut, căci întâlnirile şi confruntările cu diverse personaje şi propriii demoni o pun la grea încercare.

***

Singurul lucru mai minunat decât o seară răcoroasă înstelată este o seară răcoroasă înstelată împreună cu Beck şi cu Walt.

Îmi îndes jurnalul în rucsac, sting lumina din cabină (lăsând radioul deschis) şi mă alătur lor în lada camionetei. După meci, am găsit un loc de parcare în acest parc aproape abandonat de unde se vede oraşul Cincinnati. Beck a profitat din plin de privelişte şi a fotografiat în stânga şi în dreapta. Walt, după ce a petrecut câteva minute uitându-se la ceva din valiza lui veche, a adormit culcat pe spate.

Mă întind şi eu în mijlocul lăzii de la maşină, mă învelesc cu una dintre păturile suplimentare ale lui Walt şi mă uit la cer. La radio pârâie un cântec despre un antreprenor de pompe funebre pe care DJ-ul l-a clasificat drept „nou şlagăr clasic“. Habar n-am ce înseamnă asta, dar în mijlocul acestui peisaj perfect, melodia îngânată de la radio şi cerul înstelat reprezintă reţeta perfectă.

După un set zdravăn de fotografii nocturne (şi mai multe jivine noptatice terorizate), Beck se aşază lângă mine şi îşi sprijină capul de geamul cabinei.

— Crezi în Dumnezeu? mă întreabă el, cu aburul respiraţiei vizibil în răcoarea nopţii.

— I-auzi, Beck! Întrebi aşa, pur şi simplu?

Zâmbeşte.

— Din senin. E singurul mod.

Bănuiesc că există ceva în stelele astea care face întrebarea inevitabilă. Clipesc ciorchine şi parcă se plimbă pe cer, luând forma unui bărbat înalt cu faţa buburoasă care îmi şopteşte la ureche adevăruri pline de miez.

— Ai văzut vreodată vreun om cu faţa foarte diformă? întreb eu. Adică, scârbos de…

— Era o întrebare serioasă, mă întrerupe Beck.

Mă ridic în fund şi mă uit la el.

— Beckett? Calm. Am de gând să-ţi spun o poveste serioasă, care o să reprezinte răspunsul meu serios. Bun aşa?

El dă din cap că da şi zâmbeşte.

— Continuă.

Îmi dreg glasul, căutându-mi cea mai bună voce de narator à la Morgan Freeman. Nu-i chiar Marşul pinguinilor, dar mă descurc.

— Când eram mică, de vreo patru ani, m-am dus cu mama la bancă. Putea fi la fel de bine farmacie sau pescărie, dar eu îmi amintesc că era o bancă. Am stat de mână la rând, în timp ce ea vorbea cu cineva din spatele nostru. În faţa noastră stătea un bărbat – purta balonzaid şi era înalt. Ca un uriaş.

— Aveai patru ani, spune Beck.

Clatin din cap.

— Înălţimea lui n-avea legătură cu piticimea mea. Era înalt după orice standard. În plus – Doamne, ce ciudat sună – îmi amintesc că mirosea exact ca o felie de brânză topită. Lăptos, dulce şi cumva lipicios.

— Scârbos, şopteşte Beck. Dar tipic.

— Ţin minte că m-am întins şi i-am atins tivul hainei. Când s-a întors…

Mă trece un fior din creştet până în tălpi, ridicându-mi părul de pe antebraţe şi puful din jurul buricului.

— Ce s-a întâmplat? zice Beck, sculându-se şi el în capul oaselor.

Îmi ating obrazul stâng.

— Toată partea asta din faţă era un morman de bube. Ca bulele din spuma de pastă de dinţi… sau ca un vraf de zerouri. Pur şi simplu dospea de bube. Nu știu cum să descriu mai bine. Mi-a zâmbit, iar asta a stricat lucrurile şi mai tare. Zâmbetul lui semăna cu un cuţit de unt care ar fi tăiat toate acele…

— Mim!

— Iartă-mă. În orice caz, am încercat să-mi concentrez mintea de copil asupra a ceea ce vedeam. I-am comparat faţa cu tot ce cunoşteam eu pe lume, dar n-am găsit nimic. Pur şi simplu nu avea sens. Şi atunci, cu tactul unui copil de patru ani, am arătat cu degetul spre obrazul lui şi l-am întrebat ce s-a întâmplat. El a zâmbit încă şi mai larg şi mi-a spus că Dumnezeu l-a făcut aşa.

— „A greşit?“, l-am întrebat eu. „Nu“, a zis el zâmbind ca un nebun. „Se plictisea.“ Nu mai ştiu ce s-a întâmplat mai departe, probabil că a intervenit mama, ţinând cont că tipul arăta ca un om al cavernelor plin de bube.

Beck chicoteşte şi se lasă iar pe spate.

Cobor vocea până la şoaptă.

— De atunci, m-am gândit mereu… Dacă asta face Dumnezeu când se plictiseşte, n-aş vrea să văd ce face când e furios.

Pentru o clipă, rămânem pur şi simplu nemişcaţi, bucurându-ne de acea linişte specifică a naturii. Constelaţia Buburosului a dispărut. Probabil că nici n-a existat vreodată.

— Asta înseamnă „da“? întreabă Beck.

Mă gândesc la întrebarea de la care a pornit totul şi răspund în singurul fel în care pot s-o fac.

— Sincer, nu ştiu. Posibilitatea existenţei unui Dumnezeu mă sperie. Aproape la fel de mult ca şi posibilitatea inexistenţei lui.

Cântecul despre antreprenorul de pompe funebre atinge punctul culminant cu un cor blând şi se încheie cu efectul acela mistic pe care multe cântece şi-l doresc, dar puţine îl reuşesc: lăsându-mă să mai vreau.

— Dar tu?

— Ce-i cu mine?

— Tu crezi în Dumnezeu?

— A, categoric.

Date fiind zbaterile mele spirituale, convingerea lui Beck mă ia pe nepregătite. Mă ridic într-un cot şi mă uit la el.

— Cum poţi fi atât de sigur?

— Ştii că la naştere corpul nostru are trei sute de oase? Cu timpul, ele…

— Hei, îl întrerup. Te-am întrebat ceva.

El ridică dintr-o sprânceană.

— Mim? Calm. Am de gând să-ţi spun o poveste, care o să reprezinte răspunsul meu. Bun aşa?

Flutur din mână.

— Continuă.

— Deci: cu timpul, cele trei sute de oase fuzionează între ele până când ajung două sute şase. Nu mă face să-ţi spun cât de ciudat mi se pare asta. Mai mult de jumătate dintre oasele rămase sunt în palme şi în labele picioarelor, acestea fiind patru dintre cele mai mici părţi din corpul omenesc. Iar dacă aduni toate oasele, întregul schelet nu reprezintă decât paisprezece la sută din greutatea totală a omului.

— Eşti un monstru tocilar.

— Se poate. Mă rog, mi s-a mai zis.

Doamne, îmi vine să-l mănânc!

— Şi? Ce vrei să spui cu asta?

— Uite ce vreau să spun: inima mea trebuie să bată încontinuu ca să pompeze un lichid roşu pe nume sânge prin nişte tubuleţe subţiri numite vene împrăştiate prin toată unitatea numită corp. Toate organele mele, aflate în legătură cu inima, trebuie să funcţioneze aşa cum se cuvine pentru ca forma de viaţă bazată pe carbon pe nume Beckett Van Buren să existe pe acest mic glob rotitor numit Pământ. Atât de multe lucruri trebuie să facă ceva, încât e o minune că nu ne prăbuşim cu toţii morţi.

— Se mai întâmplă, să ştii.

Beck face „ha-ha“ şi scoate un vălătuc de abur în aer.

— Cred că viaţa mi se pare pur şi simplu mai misterioasă decât moartea.

— Cât de filozofi c! Ai putea scrie o carte.

Alt „ha-ha“ şi devin brusc conştientă de micimea sarcasmului meu. Poate din cauza orei târzii sau, mai probabil, a fascinaţiei mele nebuneşti pentru Beck, mă port ca o boboacă la balul absolvenţilor: prefăcut-blazată, stângace, incapabilă de un gând propriu. Fac efortul să duc

discuţia la un nivel mai înalt şi spun ce-ar fi trebuit să spun de la început:

— Aşadar, crezi în Dumnezeu pentru că eşti viu?

— Bănuiesc că asta trebuia să fie următoarea mea replică.

La radio a început o nouă melodie, plăcută, dar dacă s-ar termina, n-ar conta. Nu seamănă câtuşi de puţin cu cântecul despre antreprenorul de pompe funebre. Acela m-a răvăşit de-a dreptul.

— Tatăl tău unde era? întreabă Beck.

— Poftim?

— În povestea cu banca, pescăria sau ce o fi fost. Unde era tatăl tău?

— Nu era niciodată prin preajmă, pe vremea aia, îi răspund şi apoi fac o pauză. De fapt, nu ştiu de ce am spus asta. El a fost mereu prin preajmă, dar chiar şi când e acolo parcă nu e… lângă tine, înţelegi? Nu e prezent. Cel puţin nu mai e, de când a stricat Kathy totul.

De undeva de departe se aude un urlet.

— Ce părere ai? îl întreb. A fost un coiot?

— Şi dacă te înşeli? zice Beck.

— Da. Probabil c-o fi fost doar vreun câine sălbăticit sau ceva.

— Nu despre asta. În legătură cu Kathy.

— Ce vrei să spui?

Beck se foieşte stânjenit.

— Nimic.

— Aha. Acum o laşi baltă.

— Uite, cu siguranță nu cunosc toată povestea, dar ai menţionat-o pe scorpia de mamă vitregă de mai multe ori şi, nu ştiu… nu mi-ai oferit niciodată vreun motiv temeinic să nu-mi placă.

Sunt Mary Iris Malone şi număr până la zece. Respir adânc, de la unu până la zece. Mă înroşesc la faţă şi pe moment puţin îmi pasă de ochii lui Beck.

— Nu ştii despre ce vorbeşti.

— Mim, n-am vrut…

— Nu ştii.

Mi-am imaginat cumva că prima noastră ceartă va fi alt fel. (Ceva de genul: suntem în luna de miere la Veneţia şi ne delectăm cu tiramisu la un restaurant renumit despre care restul turiştilor americani tâmpiţi nu ştiu. Comandăm a doua sticlă de şampanie Cristal şi pe urmă ne contrazicem dacă s-o deschidem în gondolă, în timp ce ne întoarcem la hotelul Canal Grande, sau să aşteptăm până ajungem pe terasa noastră de pe acoperiş. Cam aşa ceva.)

Al doilea cântec se termină. Cale bătută!

— Rămâne stabilit planul pentru mâine dimineaţă? întreabă Beck. Nu-i prea târziu să te răzgândeşti, să ştii.

— Beck. Am nevoie s-o spui cu voce tare.

— Ce să spun?

— Să spui că habar n-ai despre ce vorbeşti.

Se uită în altă parte, iar eu nu ştiu sincer ce va urma. Pe urmă dă din cap o dată şi zice încetişor:

— Habar n-am despre ce vorbesc.

Mă simt încă şi mai rău, dacă asta este cu putinţă. Pentru câteva secunde rămânem fără să vorbim, uitându-ne la cer după stele. Mă gândesc cât de repede s-au schimbat lucrurile pentru mine. Dar asta-i esenţa schimbării, nu? Când se petrece lent, se numeşte progres; când se petrece

rapid, se numeşte schimbare. Şi, Doamne, cum se mai schimbă lucrurile: unele, niciunele, oricare, toate… lucrurile se schimbă.

— Beck?

— Da.

— Tu ştii ce vrei?

Pauză de-o clipă.

— Cum adică?

Nu răspund. Ştie ce vreau să spun.

— Am crezut că ştiu, zice el.

— Da.

— Adică, chiar am crezut că ştiu.

— Da.

Mi-am imaginat mereu că, dacă îmi era scris să am parte de dragoste, urma s-o descopăr eu sau să o înhaţ şi să mi-o însuşesc – nu m-am gândit niciodată că mă voi îndrăgosti. Să te îndrăgostești înseamnă cutii cu bomboane de ciocolată şi garoafe, înseamnă o să sau n-o să, sărutări stângace, pauze jenante, coşuri apărute în momente nepotrivite, conversaţii telefonice la trei noaptea. Cu alte cuvinte, ceva deloc genul meu. Dar ascultându-l acum pe Walt cum sforăie

în lada unei camionete botezate Phil, nu pot să mă gândesc decât sigur că da. Ăsta-i singurul mod în care mi se putea întâmpla mie. Imperfect. Teribil de ciudat. Rapid.

O dragoste născută nu din progres, ci din schimbare.

Vocea mamei îmi răsună în ureche. „Eşti îndrăgostită de el?“

Întorc capul, fără să răsucesc şi trunchiul. Îl măsor cu ochiul bun şi încep să simt combinaţia aceea eternă de jubilaţie, transpiraţie şi indigestie.

„Eşti, Mary?“

— Aşadar, şoptesc, eşti în anul trei de facultate. Asta înseamnă… cât, douăzeci de ani? Douăzeci şi unu?

— I-auzi, Mim! Întrebi aşa, pur şi simplu?

Sunt prea emoţionată, e prea răcoare afară şi prea îmi vine să zâmbesc. Trag pătura până sub bărbie.

— Din senin. E singurul mod.

Se ridică într-un cot, se uită la mine şi… Dumnezeule, oamenii se înşală când spun că ochii sunt ferestrele sufletului. Ferestrele nu tulbură nimic, doar dezvăluie ce-i înăuntru. Iar dacă ochii lui Beck nu mă tulbură – adică întorc pe dos fiecare părticică de Mim, până la fundul butoiului – atunci înseamnă că nu înţeleg ce mi se întâmplă.

— Are vreo importanţă? întreabă el.

„Ştie şi el că are o importanţă.“

— Nu spune asta. Ştii prea bine.

Oftează şi se lasă din nou pe spate, cu o mână sub cap şi cealaltă pe piept.

— Ştii, spun din nou.

Respiraţia lui devine mai lentă. Îmi dau seama după cum se ridică şi coboară mâna de pe piept. O văd în respiraţia lui caldă din aerul nopţii. Văd respirația aceea luând formă, apoi eliberând un singur şi minunat cuvânt.

— Ştiu, zice el.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.