„Fetița cu ochi albaștri” nu e cine credeam

coperta1_4

Romanul polițist a trebuit să evolueze, să devină mai complex, să își extindă domeniile de interes și să dea măsura talentului unui autor, fiindcă altfel ar fi rămas închis într-o buclă și cititorii s-ar fi plictisit de aceleași investigații și crime. Era nevoie de altceva, sau și de altceva. Nu că romanele vechi noir nu ar fi bune, din contră, dar în ziua de azi nu mai poți scrie la fel de simplu și de schematic precum Edgar Wallace, nici doar intelectual-cinic ca Raymond Chandler sau simplu și eficient precum Agatha Christie, acum trebuie să combini toate cele trei lucruri și să dai ceva în plus. Am fost (și sunt încă) fascinat de romanul polițist nordic, așa-numita serie neagră, îmi plac autorii care scot untul din personaje precum Jo Nesbo, dar mi-a plăcut și cum scriu francezii. De exemplu, Adevărul despre Harry Quebert, romanul care l-a propulsat pe tânărul autor francez Joel Dicker în rândul celor mai citiți scriitori de azi, mi s-a părut un bun exemplu de carte care împinge barierele, care încearcă (și reușește în mare măsură) să nu fie doar un polițist, ci pur și simplu literatură cu subiect detectivistic.

Acum am citit romanul Fetița cu ochi albaștri de (în original titlul este și mai fain, dar este un joc de cuvinte intraductibil: Un avion sans elle, unde „elle” se traduce atât prin „ea”, cât și prin „aripă”, iar cei care au citit romanul înțeleg la ce se referă) și pot spune că nu am citit doar un incitant, cu o poveste care m-a ținut în suspans și care, evident, s-a lăsat spusă cu multe ocoluri și răsturnări de situație așa cum bine i se potrivește unei povești de mistere, dar și o bună poveste. Bussi chiar mărturisește că el nu vrea doar să înșire cuvinte frumoase, el vrea să spună și o poveste, fiindcă până la urmă acesta e rolul scriitorului, să spună povești, iar dacă le spune folosind cuvinte bine eliberate din coconul lor mintal asta e cu atât mai mult o victorie a omului în fața inefabilului magnific care este literatura.

Subiectul cărții este pe atât de simplu pe cât este de incitant și e de fapt motivul pentru care m-am apucat de carte: are loc un teribil accident aviatic, cu 150 de morți, dar ca prin minune scapă o singură fetiță, un bebeluș de nici trei luni, care are o pereche superbă de ochi albaștri. Mare bucurie mare, numai că în avion urcaseră două cupluri de tineri care aveau fiecare câte o fetiță de aceeași vârstă și ambele aveau ochii albaștri. Și de aici începe complicația: micuța este Lyse-Rose de Carville sau Émilie Vitral? Bunicii rămași în viață sunt bogații din familia de Carville sau simpli muncitori din familia Vitral? Cine are dreptate, cine câștigă procesul care va determina identitatea fetiței? Oare bogăția și influența vor avea mai mult succes decât modestia și sinceritatea? Dar oare lucrurile stau chiar așa de simplu? Oare avem de-a face cu lupii cei răi și cu lupii cei buni sau lupii își mai schimbă pieile între ei? În ciuda înclinației socialiste a autorului, care reiese din roman, eu neștiind absolut nimic despre viața lui, el reușește să fie imparțial și să întoarcă absolut toate detaliile pe absolut toate părțile.

Pentru asta îl introduce în roman pe cinicul, hârșâitul dar foarte inteligentul detectiv cu nume amuzant și predestinat Crédule Grand-Ducs, care este002887625 angajat de bătrâna doamnă de Carville să cerceteze atent cazul, să reia toate urmele, informațiile, asta după ce tactica de buldozer a domnului de Carville dă greș. E interesant cum se schimbă rolul între cei doi soți: dacă în primele 150 de pagini Mathilde nici nu apare măcar, fiindcă energicul Leonce este cel care face legea, în următoarea parte a cărții el iese din scenă complet și îi ia locul sfioasa lui soție, devenită acum, în urma evenimentelor o femeie total transformată, capabilă de orice. În plus, fiecare din cele două fetițe aveau câte un frate, respectiv o soră: Marc și Malvina, fiecare foarte diferit unul de celălalt și fiecare nebun în felul său.

Narațiunea este atât la timpul prezent, anul 2 octombrie 1998, și se desfășoară într-o zi foarte lungă, măsurată în ore și minute, cât și la trecut, cu ajutorul tehnicii jurnalului, care în roman este al detectivului. Așadar, noi citim despre ce se întâmplă în prezent, dar aflăm povestea din trecut, iar firele narative (vreo patru) se împletesc și la final aflăm toată povestea: atât adevărul despre accident, despre fetiță, despre origini, despre proces, despre tot ce s-a întâmplat între cele două familii, dar și în interiorul fiecăreia dintre ele, și rămânem conectați și la prezent și vedem (citim) deznodământul. Iar pot să spun că nu am fost deloc dezamăgit, din contră, cartea m-a prins tare de tot, mi-a plăcut și cum e scrisă, ca stil, dar și povestea în sine este destul de captivantă, iar tehnicile autorului nu dau greș. Pe scurt, avem un roman numai bun de citit în câteva ore sau zile, depinde de fiecare, dar eu mizez pe ore, care vă va pune puțin intuiția și inteligența la încercare și vă va satisface. Nu e nici literatură înaltă, dar nici roman simplu de consum, este o combinație plus încă ceva, iar rezultatul este unul foarte satisfăcător.

Titlul: Fetița cu ochi albaștri
Autor:
Editura: Polirom
Traducere din franceză: Mădălin Roșioru
An: 2015
Număr pagini: 408
Preț: 37.95

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 230