Oraşul nebunilor (fragment)

piatra pinului

Pentru că nu se înghesuiau foarte mulţi clienţi, fiind una din acele zile în care tot românul preferă să ducă maşina la spălat şi apoi s-o afume la grătare decât să-i regleze geometria, Alex lăsă atelierul în grija lui Cătălin şi a lui Silviu, încălecă bicicleta şi pedală pe marginea pârâului Humor, până când ajunse la podul amplasat în apropierea confluenţei cu râul . Se ridică în şa, îşi lăsă toată greutatea în picioare şi urcă rapid dâmbul din capătul podului, îl traversă în viteză şi intră în Parcul Dendrologic. În mai puţin de trei minute ajunse la capătul punţii suspendate care făcea legătura cu malul drept al Moldovei, punte pe care, dacă nu ţi-ai sărutat iubita la ceas târziu de seară, nu te puteai numi humorean. Ziua însorită scosese din case bunici, părinţi, copii şi nepoţi, adolescenţi pe rotile, ciclişti de ocazie şi amatori de tenis, de tiroliană sau de înot. Cel mai mare parc din oraş, atracţia numărul unu, care aducea turişti din toate judeţele învecinate (şi nu numai) era plin de voci, de muzică, chiote de bucurie şi de câte un strigăt mai izolat al vreunei mame care-şi vedea copilul prăvălindu-se de pe trotinetă.
Trecu puntea la pas, pe lângă bicicletă, apoi porni spre .
Pentru Alex, o căţărare pe era ca şi cum cineva ţi-ar cere să înoţi zece lungimi de bazin, după ce ai traversat Canalul Mânecii de la Calais la Dover. Dar decât să râncezească la umbra atelierului şi să asculte bancurile proaste pe care le spunea Silviu, preferase o ieşire în natură şi o căţărare, fie ea şi de acest nivel.

Vara aceasta, care abia pornise din blockstart, îşi propusese două obiective majore: întoarcerea în Munţii Alpi, pe vârful Mont Blanc, unde trăise cele mai frumoase zile din viaţa lui, în compania prietenilor de la Clubul Escalada, din Braşov. Şi acum îi dădea fiori amintirea acelor momente, când ajunseseră epuizaţi, sus, pe gheţar, după ce trecuseră cu bine de zona dintre Tête Rousse (3167m) şi Goûter (3817m), zonă în care căderile de pietre făcuseră, ani la rând, o mulţime de victime. Cel de-al doilea obiectiv era de o altă factură şi implica activarea altor resorturi pentru săvârşirea lui. Pentru aceasta, se pregătise intens, dar nu cu pioleţi, corzi, căşti, carabiniere sau absorbitoare de şoc, ci dând ascultare inimii care-i dicta să-i ceară mâna Soniei. Dar nu oricum şi nu oriunde, ci pe Mont Blanc!
Îşi lăsă bicicleta în suportul special amenajat la poalele pârtiei, o încuie şi porni pe drumul care şerpuia la marginea pădurii, având în dreapta sa râul care se împleticea, curgând domol sau muşcând din pietrele rotunjite care-i pavau calea spre râul Siret. Ajunse la poalele stâncii, îşi pregăti cablul, îşi verifică echipamentul şi porni ascensiunea. Trecu de pinii care străjuiau primul nivel, călcând pe acele amestecate cu pietre, apoi se opri la baza stâncii, îşi fixă bandana, bău o înghiţitură de apă şi îşi înfipse degetele în crăpăturile din stâncă.

era nu doar unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale oraşului, dacă facem abstracţie de cele două mânăstiri care atrăgeau, anual, zeci de mii de turişti, ci şi un punct de atracţie pentru paleontologi, urmare a descoperirilor făcute în urmă cu patruzeci de ani a unei fosile de peşte preistoric din perioada Oligocenă. Peretele exterior al stâncii, format din gresie albă, relativ dură, marne şi conglomerate nu-i făcuse niciodată surprize neplăcute, deşi amicul său, Dan, căzuse anul trecut de la o înălţime de trei metri, urmare a desprinderii unei falii. Cu toate că Dan nu se accidentase grav, de fiecare dată când ajungea în acea zonă situată într-o crevasă lată de jumătate de metru, îl năpădeau emoţiile. Sprijinindu-se cu picioarele de cei doi pereţi, îşi înfipse degetele mâinii drepte în scobitura de deasupra capului, îşi şterse cu mâna stângă broboanele de sudoare, apoi se întoarse cu faţa spre râu. Soarele împărţea cu generozitate scântei pe suprafaţa apei, vântul îi răcorea fruntea iar croncănitul unui corb îi aminti de lanurile de grâu ale lui Van Gogh. Privi spre capătul de sus al stâncii. Nu mai avea mult. Vreo patru metri. Îşi făcu un elan scurt, puse vârful tălpii pe intrândul de pe peretele din dreapta şi înaintă încă o jumătate de metru. Îi sună telefonul. Deşi dispozitivul în care-şi ţinea telefonul mobil era agăţat de una dintre cureluşele pantalonilor, permiţându-i un acces rapid la el, când apăsă pe butonul de răspuns, îi alunecă din mână şi căzu în gol.

Zgomotul făcut de celularul care se izbea de stânci nu lăsa loc de nicio îndoială asupra rezultatului final al căderii libere. Încercând să repereze zona în care picase, Alex constată că putea ajunge la locul cu pricina, relativ uşor, dacă n-ar fi fost ceva mai sus de mijlocul stâncii. Să coboare după el, ar fi însemnat să renunţe la atingerea vârfului,de care-l mai despărţeau câţiva metri, aşa că, se hotărî să continue ascensiunea şi apoi să coboare prin pădure.

Îşi încleştă degetele pe marginea stâncii de deasupra capului şi se trase până când, sprijinit în coate, îşi puse genunchiul  pe acea porţiune plană, apoi se ridică în picioare, sprijinit cu spatele de stâncă. În mod normal, ar fi avut tot răgazul din lume ca să admire priveliştea ce se întindea la picioarele sale, dar ţinând cont de incidentul cu telefonul, îi pierise tot cheful. Se întoarse cu faţa la perete şi căută din ochi piatra de care urma să se agaţe pentru ultimul asalt, când privirea îi rămase fixată pe marginea stâncii, în locul în care se termina ascensiunea. Bănuind că din cauza căldurii sau a stresului cauzat de pierderea telefonului, era posibil să aibă vedenii, Alex se şterse la ochi şi ridică din nou privirea spre vârf: „Ce dracu`?”

Aşezată pe vine, lângă tulpina  pinului ce crescuse la marginea stâncii, pe unul din braţele contorsionate ale rădăcinii, îl privea o mogâldeaţă, rânjind.
– Zira?
– Da`, ce faci, frumosule? Îl întrebă aceasta.
– Ce naiba cauţi acolo?

Zira nu-i răspunse. Se ridică în picioare şi îşi descheie haina lungă, scoţând la iveală cele două sticksuri şi zona pubiană, devenită gri, odată cu trecerea anilor. Sânii flasci îi ajungeau până aproape de buric, iar pielea gâtului, zbârcită ca a unui octogenar, se întinse  când se uită în spate pentru a se asigura că nu sunt martori. Se întoarse spre Alex. Îşi trase căciula de lână pe ceafă, se lăsă pe vine şi dădu drumul unui jet puternic de urină care se scurse, antrenând după el o mulţime de ace de pin, până la marginea stâncii, şi de acolo pe creştetul lui Alex.

Năucit de ceea ce vedea şi de ce i se întămpla, Alex nu avu timp să se eschiveze. Nici n-ar fi avut unde, decât dacă dorea să zboare. Urina caldă, cu miros înţepător, i se scurse pe haine şi se prelinse în jos, pe peretele de piatră.

………………………………………………………………………..

sursa foto, arhiva personală

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Desemnat câştigător al concursului de debut literar „Incubatorul de Condeie”, ediţia 2013 – secţiunea „Proză scurtă” – organizat de Agenţia Culturală AdLittera, Marius colaborează din 2014 cu Revista „Semne Bune”, unde scrie poveşti despre cărţi şi scriitori. Când nu scrie, desenează, când nu desenează, aleargă cu bicicleta, iar în timpul care a mai rămas ia pulsul librăriilor în care, din iunie 2014, se poate găsi şi volumul său de debut „Amor de dragul ploii”- Editura Karth.

Număr articole publicate : 39