Am dat peste cartea aceasta din întâmplare, într-o librărie de pe Magheru. Intrasem doar să văd ce a mai apărut şi i-am zărit coperta pe un raft. Apoi, am văzut titlul, am citit cele câteva cuvinte de pe ultima copertă şi mi-am spus: uite cartea mea pereche! Pentru că are tango, are o poveste simpatică şi are Buenos Aires, oraşul în care visez să ajung într-o bună zi. Între timp, l-am cunoscut şi pe cel care a tradus-o, pe Mihai Iacob, graţie… FB. Şi mă bucur, inclusiv pentru că e o carte bine tradusă, lucru pe care ţin să-l precizez, având în vedere că în ultimii ani m-am lovit de o grămadă de traduceri proaste.
Nu, nu avem de-a face cu o poveste de dragoste, cum ar putea sugera titlul şi poza de pe copertă. În fond, avem de-a face cu un argentinian, iar asta înseamnă din start că lucrurile au o oarecare doză de imprevizibil. Aşadar…
… un scriitor american din New York, care lucrează la o teză despre eseurile dedicate de Luis Borges originilor tangoului, pleacă la Buneos Aires, în căutarea unui legendar cântăreţ al genului. Ca orice figură în jurul căreia se ţese un mit, Julio Martel, a cărui voce o întrece pe cea a lui Carlos Gardel, după cum spun mulţi, se dovedeşte o apariţie misterioasă, greu de găsit, greu de localizat şi greu de înţeles. Spre deosebire de Gardel, care fusese un cântăreţ chipeş şi popular, Martel este urât şi mereu bolnav, iar apariţiile lui în public nu au nimic previzibil, nimic anunţat, nimic spectaculos. Doar vocea este cea care îi face pe oameni să se oprească şi să îl asculte atunci când începe să dea viaţă celor mai vechi tangouri, în cele mai inedite locuri din Buenos Aires. De altfel, Martel nici nu a înregistrat vreodată ceva cântat de el, lucru care face şi mai grea căutarea lui.
Pornind de la ideea lui Borges că adevăratele tangouri erau cele compuse înainte de 1910 şi cântate mai apoi prin bordeluri, până să fie influenţate de muzica pariziană, americanul pleacă în căutarea acelui Martel despre care se zicea că bântuia prin Buenos Airesul de la începutul anilor 2000, cântând acele cântece foarte vechi. Nu o să spun dacă îl găseşte sau nu şi nici ce se întâmplă foarte exact. Cert e că, citind cartea, afli multe lucruri despre Buenos Airesul de astăzi, dar şi despre cel de cândva, despre locurile pe unde umbla Borges, despre faimosul lui aleph, despre cafenelele din acest oraş ce pare o întreagă lume la scară mică, despre cum a fost ucis generalul Aramburu şi mai apoi i-a fost răpit cadavrul şi de ce…
Stilul în care e scrisă Cântăreţul de tango este unul foarte relaxant, pe tonul unei poveşti începute în noapte, lângă un pahar cu vin, şi continuate până dimineaţă, la prima cafea. Sigur, ca orice poveste despre întâmplări petrecute în America de Sud, nu lipseşte absurdul, neaşteptatul, ceea ce noi numim, în general, ciudăţeniile. Una peste alta, este o carte pe care o recomand cu drag, numai bună pentru un weekend liniştit, când vrei să evadezi din imediat şi să te pierzi într-o altă lume.
Un mic fragment:
„În seara aceea am văzut Buenos Aires pentru prima oară. La şapte şi jumătate cădea asupra faţadelor o lumină roz din altă lume şi, chiar dacă Tucumanul îmi spusese că oraşul era ca vai de el şi că trebuia să-l fi cunoscut cu un an în urmă, când frumuseţea lui era încă neatinsă şi nu erau atâţia cerşetori pe străzi, eu am văzut doar oameni fericiţi. Ne plimbam pe un bulevard enorm, pe unde înfloriseră câţiva lapachos. Nu trebuia să-mi înalţ mult privirea pentru a descoperi palate baroce şi cupole în formă de umbrelă sau pepene, cu balconaşe inutile, pur ornamentale. M-a surprins să constat că Buenos Aires-ul era maiestuos începând de la etajul doi sau trei şi degradat la parter, ca şi cum splendoarea trecutului ar fi rămas suspendată la înălţime, refuzând să coboare sau să dispară. Pe măsură ce se înopta, se umpleau cafenelele. Nu văzusem niciodată atâtea cafenele într-un oraş, şi atât de primitoare. Majoritatea clienţilor citeau multă vreme, cu o ceaşcă goală în faţă – am trecut de câteva ori prin aceleaşi locuri -, fără să fie obligaţi să plătească şi să plece, cum se întâmplă la New York şi Paris. M-am gândit că astfel de cafenele erau perfecte pentru a scrie romane. Acolo, realitatea nu ştia ce să facă şi umbla de capul ei, la vânătoare de autori care să aibă curajul s-o povestească.
(…) Ne-am plimbat îndelung şi mi s-a părut că nimic nu se afla la locul cuvenit. Cinematograful de pe bulevardul Santa Fe, unde Juan Peron o cunoscuse pe prima lui soţie, era acum un magazin enorm de discuri şi casete video. În anumite balcoane erau flori artificiale; în altele, ghivece mari şi goale. Am mâncat pizza într-un stabiliment care se dădea drept mercerie şi care avea încă în vitrină broderii, dantele şi nasturi.”
Autor: Tomás Eloy Martínez
Editura: Curtea Veche
Anul apariţiei: 2009
Număr de pagini: 208
ISBN: 978-973-669-896-5
Preţ: 20 lei
