In, de Bruce Bond, în traducerea Margento

In

for Claire Bateman

It seems so unlikely, the way we live
to enter and so be entered, our mind the shark
that swims to breathe, even as we sleep.

I too was a beginner slow to move
across the threshold, as in turn the moan
inside a girl I loved moved into me,

and sure, I wandered, but I was never more
fully in the skin that bound and broke me,
over and over, in, but wanting in.

Even now I dream of breaking rocks
into smaller rocks as if to find
the dark inside them, the pure black

a kind of consciousness of rocks, a god
locked inside the molecules he made.
Can you say which gives life to which:

the dream of in or the room around it,
the crib and its mobile dizzy with fishes.
If you kneel, you just might see the child

as she opens the doll to the doll inside.
Like hunting eggs. What girl could resist.
The mother as child inside the mother.

Plato, history tells us, traced the shadows
in his cave, listening to the crickets,
to the frightened notion that true things

can never die, the soul like an equation
for circles in the circle of the eye.
What then of the impermanence he loved,

the wind in the harps of winter trees.
Is music less than the idea of music,
does it go from its body to a better place.

Buddha too slept in caves. Come morning
he dipped his cup in the river, his face
afloat the swift departure as he drank.

And in that moment when the stones were rivers,
all truths died and so were true. I read
once: the self is born from the outside in,

the world’s babble slowly making sense.
The faces that lean down drift into focus.
And when they leave us, their absence is

a womb for the words that take their place.
I want to say I remember. I like to think
I reached one day for my mother’s teeth,

my name somewhere in a swarm of names,
my father asleep in his lounger, the TV
on, the flames of news across his face.

Absurd, I suppose, the ghost in the hand,
in the charged particles that make a hand,
that say to themselves, I want, I need,

and Lord knows, a hand begins to rise.
String theory says there is a music
so small it’s everywhere. Not unlike

the first worms that wriggled from the earth,
alive. The hand rises. The seedling weaves
its switchbacks to the sun. Soon, all matter

has a mind to make a mess of things.
And what could be more fortunate: the heart
inside the child’s toy of the heart.

I see the brain as a torch we carry
to a world inside the world we lose.
Everywhere you look there are openings.

There are graves, books, superstitions that say,
you are not alone. There are fears
that light the passing houses of our things.

They call out to us, these things. They need us
the way a child needs a mother, a doll,
the way a rock needs our consciousness

to live and die there. Remember me,
they say, knowing what it is to break,
to blow out the windows of our streets, like eyes.

To enter and be entered, it’s what we came for
after all, to name this place, this hearth
that hangs from heaven by a thread of smoke.

And knowledge, that widow of experience,
knowledge is the promise we pray to keep.
All night the atoms of the pure dark

awaken in their bodies, over and over.
A boy tries on an abandoned shoe.
All night the still air shivers into song.


About:
Bruce Bond is a classical and jazz guitarist and professor of English. He earned a BA from Pomona College, an MA in English from Claremont Graduate School, an MA in music performance from the Lamont School of Music (University of Denver), and a PhD in English from the University of Denver. He is the author of a number of collections of poetry, including The Anteroom of Paradise (1991); Radiography (1997), winner of the Natalie Ornish Best Book of Poetry Award from BOA Editions; The Throats of Narcissus (2001); Cinder (2003); Blind Rain (2008); Peal (2009); and The Visible (2012). His poetry combines personal lyric and metaphysical inquiry as well as the influences of music and jazz musicians.
Bond has received awards from the National Endowment for the Arts and the Texas Commission on the Arts. He is a professor of English at the University of North Texas in Denton, Texas, and a poetry editor of the American Literary Review.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

În

pentru Claire Bateman

Pare așa improbabil, în modu-n care trăim
să pătrundem, să fim pătrunși, cu mintea, rechin
ce-noată pentru-a respira, chiar când dormim.

Și eu am fost începător încet
la trecut pragu’, așa cum, la rându-i, un geamăt
dintr-o fată iubită s-a mutat în mine

și, sigur, am hoinărit, dar nu mai eram
de-a-ntregu’ în pielea ce mă ține, frângându-mă,
iar și iar, ’năuntru, dar tot vrând înăuntru.

Visez și-acuma, chiar, să sfărâm pietre
în pietre și mai mici ca pentru-a da
de bezna dinăuntru, negrul pur,

un fel de conștiință a pietrei, zeu
ferecat în moleculele de el făcute.
Cine știe cine-a dat viață cui:

acel în visat sau locul dimprejur,
pătucul, birbrizul cu pești atârnând amețiți?
De-ngenunchezi poate-ai să vezi din ușă

copilul scobind în păpușă să scoat-o păpușă.
Ca după ouă. Ce fată ar rezista?
O mamă prunc în mamă.

Platon, după cum citim, umbre ur
mărea în grotă, ascultându-și greierii,
pân-la spaima că orice lucru-adevărat

nu moare – sufletul e-o ecuație
de cercuri toate-n cercul ochiului.
Și-atunci cum rămâne cu nepermanența iubită

de el, vântul prin harfa copacilor iarna?
E muzica mai bună decât ideea
de muzică; pleacă din trup spre-un loc mai bun?

Și Buddha dormea prin peșteri. Iar dimineața
și-umplea cupa din râu cu fața plutindu-i
pe unda-ndepărtându-se când bea.

Și-n acea clipă, pietrele fiind râuri,
orice adevăr murí, adeverit; odată
am citit: sinele se naște de-afară înăuntru,

cu trăncăneala lumii prinzând sens treptat.
Cu fețe-aplecate până prind contur.
Iar părăsindu-ne, absența lor e

pântec cuvintelor să se așeze.
Vreau să spun, mi-amintesc. Îmi place să cred
că m-am întins cândva spre dinții mamei

când numele-mi plutea într-un roi de nume,
iar tata dormea-n fotoliu, la televizor,
cu flama știrilor jucând pe față.

E-absurd, bănuiesc, un duh acolo-n mână,
’n particulele ce-o alcătuiesc
polarizate și-și spun vreau, îmi trebuie

și, Domnul știe, așa chiar se ridică mâna.
Teoria corzilor spune că există o muzică
așa măruntă, că-i pretutindeni. Cam ca

viermii ce-au apărut la-nceput din pământ
vii. Se ridică mâna. Răsadu-și țese
vârtejuri către soare. Curând, materia

toată are mintea să bramburească toate.
Și ce noroc mai mare? – inima
din jucăria de copil a inimii.

Văd creierul o torță ce-o cărăm
spre-o lume-n miezul lumii astfel pierdute.
Oriunde te uiți e o deschidere.

Morminte, cărți și superstiții spun
Singur nu ești. Sunt spaime luminând
casele-n trecere a’ lucrurilor noastre.

Ne cheamă aceste lucruri. Au nevoie
de noi ca pruncul de mamă, de păpușă,
ca piatra de conștiința noastră pentru

a trăi și-a muri acolo. Țineți-mă minte,
zic ei, știind ce-o să se sfarme, ce-
o sparge ferestrele pe stradă ca ochii.

A pătrunde și-a fi pătruns, la ast-am venit
de fapt, să botezăm acest loc, vatra
ce-atârnă din ceruri de-un fir de fum.

Iar cunoștința, văduvă a experienței,
cunoștința-i promisiunea ce ne rugăm s-o ținem.
Toată noaptea atomii beznei pure

se trezesc din trupuri, se trezesc iar și iarăși.
Băiatu-ncearcă un pantof găsit. Toată
noaptea aerul sloi se-nfioară-n cânt.

 

 


bruce-bond-photoDespre poet: Bruce Bond este ghitarist de muzică clasică și jazz și profesor universitar de engleză. A absolvit Pomona College, după care a obținut un masterat în engleză la Claremont Graduate School și unul în muzică la Lamont School of Music (University of Denver), apoi un doctorat în engleză la University of Denver. Este autorul unui număr impresionant de volume de poezie, dintre care Radiography (1997) a câștigat premiul pentru cea mai bună carte de poezie „Natalie Ornish” acordat de BOA Editions. Poezia sa combină introspecția și explorările metafizice cu influențe muzicale diverse printre care, în particular, cele venite dinspre muzicienii de jazz.
Bond a câștigat premii de la National Endowment for the Arts și Texas Commission on the Arts. Este profesor de engleză la University of North Texas în Denton, Texas, și redactorul de poezie al American Literary Review.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
un poem tradus de ().
courtesy/ cu amabilitatea Bruce Bond

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

colaborator SB

MARGENTO (Chris Tănăsescu) este un poet și performer care lucrează la aplicarea teoriei grafurilor (și aplicațiilor computaționale aferente) în analiza și compoziția poeziei — tradiționale și/ sau digitale. Pseudonimul MARGENTO l-a împrumutat de la trupa sa inter-arte. Deși, sau tocmai pentru că ultima carte și-a scris-o între Vietnam și Franța, iar la următoarele lucrează în Canada și Statele Unite, este și el, ca tot românul, poet (trans)național(ist).

Număr articole publicate : 3