Dosar de Scriitor: Daniela Zeca Buzura (V)

Interviul (II)

Despre cititorii din provincie, despre acuitatea critică a acestora, dar şi despre Demonii Vântului, cu prozatoarea .

 

trilogia-orientala-compl

SemneBune: Aţi scris Trilogia Orientală şi am observat, documentându-mă pentru acest interviu,  că în literatura noastră nu sunt foarte multe trilogii.

: Aparent, termenul ar putea să fie oarecum forţat, pentru că sunt totuşi romane autonome. Se pot citi separat fără ca lectorul să resimtă faptul că a avut în faţă sau după o altă carte. Însă, critica a acceptat foarte repede această versiune de trilogie, prin  faptul că toate cele trei cărţi merg în profunzimea aceluiaşi spaţiu, Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu.  Dar se ocupă de zone diverse: Africa de Nord, Asia şi partea vechii Persii. Pentru mine a fost o provocare uriaşă. Practic înseamnă şapte ani de căutare şi de muncă asiduă din viaţa mea, deşi ele au apărut la distanţe oarecum mici, 2009, 2010, 2012. În fapt, lucrul efectiv pentru ele şi proiectul în sine au depăsit şapte ani.

SB: Sunteţi într-un turneu de promovare a acestei trilogii. Cum sunt primite cărţile în provincie? Cunoaştem publicul din Bucureşti, avem o anumită imagine. În schimb,  pentru cititorul bucureştean obişnuit,  provincia este o necunoscută, o nebuloasă. Nu ştim exact ce gusturi au, cum se manifestă atunci când întâlnesc un scriitor.  

DZB: Vreau să vă spun că eu însămi am fost foarte sceptică,  atunci când a fost vorba despre răspunsul pentru un turneu în ţară. Şi acum regret că am avut această prudenţă. Am descoperit o receptivitate neaşteptată. Nu vă ascund că, dacă Omar cel orb, care s-a situat anul trecut  în primele cinci romane nominalizate pentru premiul de 10.000 de euro (Augustin Frăţilă, n.n.)… dacă ar fi avut la acel moment acuitatea critică de care s-a bucurat în provincie, la Braşov, la Brăila, la Piteşti, unde profesori sau critici din zona respectivă au vorbit despre carte, cu siguranţă ar fi câştigat. Am întâlnit un public foarte avizat, nu foarte numeros. Dar cred că toate cărţile pe care le-am scris au avut norocul unui public inteligent şi asta este foarte important pentru mine. Sigur, mă interesează foarte mult şi cantitatea de public, pentru că, în lumea actuală, cred că o carte bună merită acest calificativ şi dacă este discutată pe mai multe voci, din mai multe perspective, de la distanţa mai multor vârste. Şi atunci, nu sunt între cei care consideră că volumele trebuie să se adreseze unui public restrâns, de elită. Am scris nişte romane pe etaje, zic eu. Sau cu adresabilitate pe niveluri diverse, astfel încât să răspundă şi unui public mediu şi unui public mai critic. De aceea, totdeauna când văd că la întâlnirile mele cu publicul vine multă lume, mă bucur. Mi se pare că se întâmplă exact aşa cum mi-am dorit. Iar turneele despre care m-aţi întrebat au fost o surpriză plăcută, neaşteptată, care m-a făcut să cred că nu voi refuza pe viitor nicio invitaţie, când e vorba de publicul din alte zone decât Bucureştiul.

SB: Adevărul este că în provincie nu sunt foarte multe evenimente culturale, iar când vine un scriitor în oraşul respectiv, se produce o adevărată sărbătoare.

DZB: Eu mă aşteptam să mă întâlnesc cu cititori care atunci, în momentul întâlnirii noastre, luau contact cu cărţile. Nu, au fost – asta a fost surpriza plăcută -, au fost tineri şi mai puţin tineri care au venit să discute despre, care ştiau deja cărţile şi care venit, efectiv, pentru un schimb de replici cu autorul, ceea ce mi se pare cu totul constructiv.

SB: Dintre cele trei cărţi, mă simt cel mai apropiat de Demonii Vântului (, 2010, 2013, n.n.), în special  de acea îmbinare între Dubai-ul contemporan şi povestea din Ţările Române. Cum aţi ajuns la acest melanj?

res_e19cdcac65165309336e1e811f1fa8c3

DZB: Mă bucur,  pentru că a fost un roman care nu seamănă… sigur, prizat, care a avut o reeditare, care s-a vândut. Dar, după Istoria romanţată a unui safari (, 2009, 2011, n.n), care era o poveste de dragoste coerentă după gustul publicului, sau cu o anumită cronologie, să zicem, puţini au recunoscut alambicarea şi nodurile narative pe care le-am făcut în Demonii Vântului, urmând o retorică orientală. Asta a fost derutant pentru publicul larg. Am avut foarte multe mesaje care mi-au reproşat că e episodic, că sunt prea multe personaje şi că sunt tratate prea succint. Nu, eu cred că o specialitatea de-ale mele este personajul eliptic, cum am mai spus-o, şi personajele secundare, pe care îmi place foarte mult să le construiesc şi, când mă apuc să le construiesc, deşi ştiu că viaţa lor e foarte scurtă, le iubesc foarte mult. Ca să mă întorc la ceea ce m-aţi întrebat, acea apropiere dintre Dubai şi lumea românească de la 1900, ea nu e deloc forţată. Am stat patru luni, deci o vară întreagă şi o lună de toamnă, în 2009, în zona Buzăului. Şi am avut şansa ca tocmai în acel moment să se desecretizeze nişte arhive româneşti, care fuseseră puse la index câteva zeci de ani. Între ele, erau şi aceste documente ale comorii de la Pietroasa. Tot ceea ce am zugrăvit în episodul celor şaptezeci de pagini despre Cloşca cu pui de aur este o ridicare de la sol, prin ficţiune, pornind de la nişte repere istorice certe, reale şi surprinzătoare. Am păstrat şi câteva nume, al arhitectului Honzik, de exemplu. Inclusiv căutători orientali veneau. Veneau chiar din Asia şi căutau în albia râurilor secate comorile. Câţiva au găsit statuete şi vestigii de secol II, pe care le-au cărat cu ei. Acea statuetă orientală a Anahitei, care este o zeiţă a fecundităţii şi a pământului, nu este o invenţie. Ea a existat şi a fost luată de la Sibiu şi dusă spre Siria. Toate acele secvenţe,  pe care le-am găsit relatate sec în limbajul vremii, într-un limbaj consemnat de notari, le-am integrat într-o viziune de roman şi mi-a făcut foarte mare placere să fac asta, pentru că văzusem de foarte multe ori Casa Monteoru din Bucureşti. Iar la Buzău, căutând exact ca un arheolog, am avut şansa nu numai să stau în muzeul lor judeţean şi să mă uit pe arhive, dar o mulţime de profesori şi de localnici s-au angrenat benevol în povestea asta. Şi fiecare îmi aducea câte o legendă, câte o poveste, îmi arăta câte un loc. Practic, trei luni de vară, m-am târât pe la Capela Monteoru, pe la ceea ce a rămas din Conacul Monteoru, care, în acest moment, e o tabără de copii aflată în proces de restituire. Dar am avut şansa unor paznici care au venit cu cheia, au deschis, mi-au arătat locurile. Eu am făcut fotografii. Iar câţiva colecţionari mi-au dat în dar, după toate aceste investigaţii, câteva cărţi poştale, pe care le-am şi pus pe pagina mea de facebook la momentul respectiv. Sunt nişte cărţi poştale tipărite la Praga între 1904 şi 1906 şi care arată Cazinoul lui Monteoru, despre care am vorbit, staţiunea balneară care era de nivel european şi noi nu mai ştim. Foarte mulţi tineri care nu au avut şansa unei căutări istorice reale, aşa cum am întreprins-o eu, au considerat – şi dintre studenţii mei – că acelea sunt nişte inspirate ficţiuni. Nu, ele sunt ficţiune, dar pornind de la repere certe, existente, de la clădiri şi spaţii pe care comuniştii, în anii ’50 ai României, le-au ras sub buldozere într-o noapte.

daniela_zeca_937cc0f4bd

SB: Deci, putem citi romanul şi sub cheia unui manual alternativ de istorie.

DZB: Da. Sunt foarte multe date, care au respectat adevărul istoric. Ceea ce eu am construit a fost atmosfera şi personajele, pornind… Deci, văd un nume pe hârtie într-un raport poliţienesc şi dintr- odată fac din el un personaj. Imaginarul meu nu s-ar fi dus până la ideea că în casa lui Monteoru veneau inginerul Saligny sau pictorul Ateneului. Şi toate aceste date pe care le-am găsit în arhive şi în rapoartele privitor la tezaurul românesc m-au ajutat să refac o lume românească, – sondele lui Monteoru – care exista. Eu însă nu ştiam.

SB: Se poate spune că în astea patru luni de zile v-aţi simţit scriitor.

DZB: M-am simţit scriitor întotdeauna şi în celelalte cărţi. În Demonii Vântului eram deja după doi ani şi jumătate de cutreierat Africa. Africa de Nord devenise un fel de a doua casă pentru mine. Veneam aici doar pentru job şi pentru Televiziunea Română şi nu visam decât cum să mai economisesc bani şi să plec înapoi, în deşert, ca să mă impregnez de atmosfera aceea. Ceea ce s-a întâmplat cu Demonii Vântului a fost ca o repetiţie pentru primul roman.

-va urma –

foto: iulianes31.wordpress.com, emag.ro, unica.ro

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. Implicat în media culturală și Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 392