În urma primei mele confruntări cu proza Ilenei Vulpescu cuvintele îmi scapă printre degete ca argintul viu. Nu ştiu ce aş putea spune încât să descriu cu exactitate stările prin care am trecut lecturând volumul de proză scurtă „Candidaţii la fericire”. Adevărul este că raftul plin cu operele doamnei Vulpescu din sala de împrumut la domiciliu a bibliotecii locale m-a atras ca un magnet de prima oară când am pus ochii pe el. Fără să mă fi informat prea mult în avans despre această scriitoare, fiindcă pot fi şi puţin ignorantă uneori, accidental am luat în mână această culegere de povestiri, care însă m-a bulversat şi m-a făcut să mă simt fix ca într-un deşert: căldură sufocantă ziua, răcoare înghețată noaptea. Cam aşa aş putea descrie cel mai bine sentimentul pe care mi l-a lăsat. În cele ce urmează voi încerca să vă împărtăşesc şi vouă, cititorilor acestor păreri, ceea ce am considerat eu a fi punctele forte ale povestirilor care m-au făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de stilul acestei autoare.
34 de povestiri şi 3 texte dramatice, de atât a fost nevoie ca să ştiu că proza Ilenei Vulpescu este dulce şi răcoroasă, numai potrivită pentru lecturile din zilele lungi de vară, chiar dacă uneori emană o tristeţe ce refuză să fie trecută cu vederea. Fiecare cuvânt scris de autoare răspândeşte melancolie şi regrete care se subînţeleg, iar ceea ce rămâne în urma lecturii este o senzaţie eliberatoare că universul nostru nu este şi cel al personajelor din texte. În mod paradoxal, cititorul se poate scufunda complet în text, lăsându-se inundat de emoţii şi gânduri care nu îi aparţin, dar se şi poate detaşa de acesta, numai datorită stilului de scriere de un farmec simplu, lipsit de preţiozitate, care te captivează din prima clipă.
„Treceau mereu maşini; n-aveau decât să treacă. Era atît de obosită… Dacă n-ar fi plecat de acasă… Îi spusese de atâtea ori. Aşa fusese să fie. Îl trăsese aţa la moarte. Şi ea ce să facă acum? Se-ntoarse şi vru să-l întrebe pe bărbatu-său. Uitase o clipă. Nu-i era frică. Era obosită. Parcă toată viaţa umblase pe jos. Să poţi să te-ntinzi şi să n-ai nici o grijă. Nici să mănânci, nici să bei, nici haine, nici copii, nici pămînt, nimic. Cum o fi? Femeia se răzimă de grămada de pietriş, îşi sprijini braţele de genunchi şi-şi culcă obrazul pe ele. Să nu-ţi mai fie nimic. Cîtă oboseală!” (Indiferenţă)
Ileana Vulpescu reuşeşte să contureze tablouri din viaţa obişnuită a oamenilor, punând însă accent pe lucrurile care dor cel mai tare şi pe care rareori le observăm noi, cei care chiar le trăim. Putem arunca o privire în viaţa interioară a personajelor create de autoare şi putem înţelege mecanismele după care funcţionează întreaga lor fiinţă. Da, aş putea-o asemui pe scriitoare cu un ceasornicar priceput care desface capacul vieţii şi îi separă elementele constitutive, pentru ca mai apoi să le pună laolaltă astfel încât acestea să „vorbească” cu adevărat cititorilor şi să le deschidă ochii asupra mai multor aspecte importante cum ar fi dragostea, ura, mândria, tristeţea, singurătatea, disperarea, renunţarea, fericirea.
Există o diversitate a tipologiilor umane prezentate în aceste texte de proză scurtă încât cititorul nu poate decât să-şi tot amintească detalii distinctive despre acestea. În „Mînzul”, Simina este o tânără de etnie rromă, forţată să se mărite nu din dragoste, ci din datorie. Însă aş minţi dacă aş spune că atât am reţinut despre ea. Nici vorbă. Simina este o fiinţă mândră, inteligentă şi pasională. Pe cât de rece este faţă de soţul ei, care o tratează prost, pe atât de caldă şi luminoasă se dovedeşte faţă de tânărul cenzor Mihai, venit în satul lor cu treburi. Simina ştie că dragostea o poate pierde, astfel încât pentru ea datoria primează. Dovedeşte o înţelepciune rar întâlnită la o persoană atât de tânără. Este un personaj complex care mi-a mers direct la inimă!
„Cristu se uită la ea ca la o femeie străină. Îi măsură dintr-o privire fruntea înaltă şi netedă, arsă de soare, bărbia rotundă, de copil, şi ochii de-un verde-nchis, ca frunza de nuc, sprânceana stângă pe care-o ţinea mereu ridicată, gâtul şi braţele subţiri şi, sub acest înveliş de carne firavă şi necoaptă, ghici o putere şi o-ncăpăţânare pe care noru-sa nu le bănuia. Nu e bine să te urască femeia asta, dar nici să te iubească.” (Mînzul)
O altă tipologie umană recurentă este cea a omului prins în drama războiului sau în cea a unui regim totalitar, în mod accidental şi fără vină, al cărui spirit se îndoaie sub povara ororilor trăite până când nu mai poate suporta şi, într-un final, sucombă uşurat. Dintre aceste povestiri, cele care mi-au plăcut cel mai mult şi pe care vi le recomand din toată inima sunt „Primăvara nedreptăţilor”, „Ereticul”, „Ca iarba cîmpului”, „Linişte”, „Din dragoste” şi „Clasă”.
Ca o mică paranteză complet subiectivă, nu mă pot abţine să nu reiterez faptul că mă simt extrem de norocoasă să mă fi născut aici şi acum. De cele mai multe ori, oamenii uită că naşterea nu şi-o pot decide ei singuri, ci doar ceea ce-i urmează. Prin urmare, se uită faptul că, în timp ce unii trăiesc o viaţă normală, ferită, într-o anumită epocă şi într-un anumit loc, alţii, în altă epocă sau loc, sau chiar în acelaşi timp, au parte de coşmaruri inimaginabile, din care tot speră să se trezească, însă fără şanse de reuşită. De aceea m-am îndrăgostit eu de proza Ilenei Vulpescu: fiindcă pune punctul pe „i” referitor la atât de multe chestiuni menite să ne „trezească” din starea asta de amorţeală în care ne tot aflăm de ceva timp şi să ne dăm seama că viitorul nostru depinde de noi şi numai de noi.
Volumul „Candidaţii la fericire” îşi merită pe deplin titlul întrucât fiecare dintre noi este, într-un fel sau altul, un candidat la fericire. Că este vorba de recunoaştere profesională sau în societate, de dragoste, de bani, cu toţii avem impresia că ştim care ar fi fericirea noastră. Şi suntem dispuşi să ne petrecem viaţa întreagă gonind după ea. Însă Ileana Vulpescu înaintează o idee valabilă, şi anume că fericirea este un concept evaziv. Este temporară, şi probabil tocmai de aceea şi atât de dulce. Prin urmare, noi, ca actori în propriile noastre vieţi, nu putem fi decât candidaţi la fericire în speranţa că poate mâine, mereu mâine, o vom atinge.
–
Autor: Ileana Vulpescu
Editura: Tempus
Colecţia: Ediţie: ne varietur
Nr. pagini: 398
An apariţie: 2000
Preţ orientativ: 35 lei.
sursa foto: aici
Comments are closed.