Miros de roșcată amară
Și alte povestiri scandaloase
de
Dan Alexe
SCANDALÓS, -OÁSĂ, scandaloși, -oase, adj. Care provoacă sau este de natură să provoace indignare; rușinos, revoltător. – Din fr.scandaleux. (DEX)
Ce avem aici? Un volum de 33 de povestiri, din condeiul unui regizor de film multipremiat. Subtitlul insinuează că e vorba despre subiecte scandaloase, aș zice eu chiar tabu, iar acest lucru pare a fi doar începutul unor critici la adresa volumului.
Atât Marius Chivu (în Dilema Veche), cât și Radu Diaconu (în Revista Timpul) sunt de accord că, mai degrabă decât a exprima ceva din conținut, subtitlul este o strategie de marketing, primul rezumând volumul la a fi un „porno pentru tocilari”, în timp ce Radu Diaconu susține că „ambalajul acestui produs este înșelător”. Până aici lucrurile nu arată prea bine, nu-i așa? Din fericire, aici se oprește acordul celor doi. Bine prentru autor, mai puțin pentru cititori. În timp ce Marius Chivu îl desființează complet, Radu Diaconu adoptă o poziție defensivă. Aveți, așadar, opiniile specializate pe care să le luați în calcul, ceea ce mă determină să ofer și perspectiva unui modest devorator de lectură.
De ce am început cu definiția? Pentru că m-am gândit să-mi clarific mai întâi „ce a vrut să spună poetul” (sau publicistul) cu asta. În afară că subtitlul este, desigur, un eye-catcher, nu se poate ignora faptul că volumul conține într-adevăr teme considerate rușinoase, tabu. Fie că ne place sau nu să recunoaștem (în această era digitală despre care tot aud vorbindu-se), sexul rămâne un subiect tabu, iar de aici e simplu de particularizat: sex în trei, sex în biserici/moschei etc., masturbare, homosexualitate. Q.e.d. Mai mult decât atât, Dan Alexe vorbește despre psihopatii și sărăcie (în „Istoria șamanismului românescu”, „Ziua în care au venit belgienii” ), crime (în „Viciu de procedură”), prostituție („Anka Butt”) ș.a.m.d. – toate fiind teme pe care le puteți clasifica oricum, numai să nu se încadreze în sfera percepției obișnuite a normalului. Mă întreb eu, cum să numești altfel o clasă întreagă de subiecte cu un singur punct comun, și anume politica de evitare și negare adoptată de societate la adresa lor?!
Și după ce am stat singur vreo oră pe o bancă de plastic, au venit și mi-au explicat că de-acum înainte sunt la căminul de orfani și copii abandonați și că Moș Crăciun anul ăsta aduce orez cu lapte la fiecare dormitor și că dacă mă fute vreunu’ în cur am dreptul să mă plâng la director, dar că mai bine învăț singur să mă bat. (p. 126)
Fără a insista asupra faptului că, după umila mea părere, lectura are în principal rolul de a scoate din rutină și de a atrage atenția asupra a ceea ce observă autorii în lumea în care trăiesc, vă spun cu toată sinceritatea că „Miros de roșcată amară” este o lectură ușoară, plăcută, pe alocuri amuzantă și auto-ironică, pe alocuri tristă, cu pasaje incitante și dezgustătoare (nu neapărat în același timp sau în ordinea asta). După simpatia pe care ți-o trezește, întrebarea care persistă totuși în minte este până unde poate merge lipsa încrederii în sine sau chiar ura de sine?
Nu pot să nu fiu în asentimentul lui Marius Chivu și să nu recunosc că inserțiile lingvistice (aparent) sofisticate și aerul de intelectual seducător nu m-au impresionat nici pe mine, ci m-au dus cu gândul la extazul cititoarelor ce se declară „sapiosexuale” (vezi rețelele sociale pentru lămuriri) și mi-au cam tăiat elanul. Pe de altă parte, stilul epatant se amestecă frumos cu vulgaritățile, pe ici, pe colo.
Zic și eu, ca și Radu Diaconu, că Dan Alexe „scrie cu umor”, doar că umorul său alunecă lejer de la gri spre negru, căci naratorul este un arogant și un misogin, a cărui scop în viață e să-și analizeze și umilească partenera, un masochist căruia îi place să fie părăsit sau un tip atras de mediocritatea unor femei (va să zică opusul sapiosexualei de mai sus). Indiferent cu cine empatizezi în povestirile sale, inevitabil vrei să dai pe cineva cu capul de pereți. Prin urmare, punctul forte al volumului este emoția transmisă.
Că o face, stilistic vorbind, cu prea multe verbe „pretențioase” și adverbe, adicătelea ușor poetic (?!) sau nu, pentru cititor e mai puțin important, deoarece autorul – regizor fiind – se pricepe să creeze vizuale de impact, pas cu pas, iar ceea ce râmâne este imaginea de pe retină și nu cuvintele ce i-au dat naștere.
Andreea, corazon. Cum să fac mișto de milioane de ani de evoluție fără pauză? Ești o creatură rară și îmi ții pantofii fără a ridica degetul mic. M-ai bănuit doar că aș purta pijama și papuci. Sunt narcisiști care ar ucide pentru mai puțin de atât. Gândește-te cum te-ai simți dacă te-aș suspecta că porți bluze pe gât. (p. 95)
Nu mă pot abține și o să mă folosesc de cuvintele autorului și-o să zic că, deși volumul e „așa și pe dincolo”, povestirile au farmec, te pun pe gânduri, provocarea aflându-se dincolo de replicile oneste (mai mult sau mai puțin vulgare) sau de naratorul tocilar – cuminte – masochist – don juan – (nu atât de) irezistibil (after all).
–
Dan Alexe, Miros de roșcată amară,
Humanitas, Literatură / Colecția: în afara colecţiilor
Humanitas 2014
–
Sursa foto aici