Dosar de scriitor Matei Vișniec – Capitolul 1: Dicționarul Vișniec sau vedere de la demisol printre aburi de cafea

Capitolul 1: Dicționarul Vișniec sau vedere de la demisol printre aburi de cafea

matei_visniecDin camera de la demisol anii `80 se vedeau sub forma unor picioare mari care trec pe trotuar neîncetat, într-un zgomot continuu, într-o mișcare absurdă ( „Zece mii de picioare de uriaș / stau nespălate la porțile orașului / nimeni nu zice nimic iar îngerul trece pe lângă ele / somnoros și tăcut”, (Orașul cu un singur locuitor, Editura Albatros, București, 1982). Absurdă, dar poate cea mai emblematică, imagina scriitorului în ”Epoca de Aur” a fost trăită de aievea, la madam Grubach, în chirie, unde tânărul autor visa, scria și își forma stilul. Mulți dintre cei ce veneau în vizită își amintesc și acum de acea cameră unde se asculta muzică, se fuma, se bea votcă și cafea și se năștea noua literatură. Nichita Danilov, excelentul scriitor, își amintește de acele timpuri boeme, ce au fost cu siguranță formatoare:

”Pe la mijlocul anilor ’80, locuia la subsolul, repet, la subsolul unei impunătoare clădiri din centrul Bucureștilor, nu departe de Hotelul Intercontinental, într-o odăiță minusculă, de un metru jumătate pe doi metri și jumătate, cu o fereastră micuță situată la o palmă deasupra trotuarului, ferestruica prin care se vedeau doar picioarele pietonilor, retezate până la genunchi. Câte doua-trei persoane se opreau în fața gemulețului, stăteau, discutau, râdeau, se certau, bârfeau, se indignau, își bâțâiau picioarele, se îndepărtau în directii opuse. Veneau apoi alte picioare și se instalau în același loc, în fața aceluiași gemuleț sub care se afla măsuța de lucru a poetului plină de sticle, ibrice și cărți” (Matei Visniec: toate ceasurile cântăresc 30 de kilograme, 18. 06. 2009).

Ca dintr-o peșteră platonică, autorul vede doar picioarele oamenilor și bucăți de lume. Curios, scrie despre ele și apoi iese în adevărata lume, unde cunoaște lucrurile, oamenii, întâmplările ce vor deveni sensul cuvintelor. Scriitorul învinge omul și omul devine organul de simțit al lumii, lumea devine scena și cuvintele rostite pe ea capătă formă. Matei Vișniesc știa, o spune într-un interviu, că o să ajungă scriitor, încă de la 11-12 ani (”În ceea ce priveşte convingerea că viaţa mea va fi dedicată scrisului, ea s-a format repede, încă de pe la 11 sau 12 ani. O singură clipă n-am simţit de atunci că aş putea să renunţ la scris.” (Cronica ideilor tulburătoare sau despre lumea contemporană ca enigmă și amărăciune,  Editura Polirom, 2010, pp. 329-330). Profesoara le spunea părinților că ”Matei e bun la română” și s-a dovedit că e bun și la franceză, fiind la ora aceasta unul dintre cei mai buni scriitori de limbă franceză, cel care a reușit să plece din Rădăuți, cu escală de câțiva ani în București și apoi în lumea largă, spre a se opri până la urmă în Franța, obținând cetățenia franceză în 1993.

Cafenelele pariziene îi sunt foarte dragi, mărturie stau multe scrieri, cu precădere romanul său, Sindromul de panică în orașul luminilor (2009), precum și faptul că scrie în cafenele. Zgomotul lumii nu-l supără, ba mai mult, îi aduce aminte de freamătul interior și de cuvintele ce se ordonează din haosul ideilor pe pagina albă (sau pe ecranul laptopului). Picioarele au prins trupuri și trupurile se aștern în cuvinte. Lui Matei Vișniec îi plac mult cuvintele, ca oricărui scriitor de altfel, dar el pleacă într-o călătorie în jurul lor și le cartografiază, așezându-le într-un clasor, ca pe niște vietăți prinse de aripi și supuse atenției lui de colecționar. Dar munca lui nu se oprește doar la a le privi, ci le dă noi sensuri, le descompune și le reasamblează în noi și minunate forme. Unul dintre clasoarele-dicționare poartă numele de  Cabaretul cuvintelorExerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi , Cartea românească, 2012). Titlul amintește de un dans (poate de împerechere sau de seducere al cuvintelor?), dar autorul nu-și uită favoriții: actorii, căci, să nu uităm, teatrul este marea lui pasiune și prin piesele sale, îndeosebi, a ajuns cunoscut în peste 30 de țări.

În introducera cărții  Cabaretul cuvintelorExerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi , Cartea românească2012), Vișniec își dezvăluia intenția:

”Am încercat să imaginez, în acest cabaret al cuvintelor, un fel de dicționar subiectiv… Dintotdeauna m-au fascinat cuvintele, aceste monade ale comunicării, aceste cărămizi primordiale ale limbajului. Am încercat, deci, deseori, în poemele, în proza sau în teatrul meu, să scormonesc în interiorul lor, să le identific sursele de energie poetică.  Fiecare cuvânt are o formulă chimică magică, fiecare cuvânt este de fapt vârful unui iceberg, ceea ce înseamnă că esențialul rămâne ascuns.” (Cuvintele dacă mi-ar fi povestite…, p. 5).

1813Matei-Visniec---Cabaretul-cuvintelor-copyLimitele limbajului au fost delimitate de Wittgenstein și de atunci scriitorii au încercat să se apropie cumva de cuvinte și să le îmblânzească. Însă nu știu dacă au reușit. Spre exemplu, cum știu eu că ce spun acum are aceeași semnificație pentru x sau y? De ce ar însemna cuvântul ”carte” pentru tine ceea ce înseamnă pentru mine? De aceea, Vișniec se folosește de cuvântul ”subiectiv” ca un fel de delimitare, dar și o ancoră ce se lasă și se ridică cu fiecare cititor în parte. Cuvintele lui Vișniec roiesc printre înțelesuri, se joacă (lingua ludens) și noi le înțelegem. Autorul se joacă cu cuvinte precum tandrețe, rău, acum, târfă, inimă, eu, poezie și ele devin personaje, ca într-o piesă de teatru într-un singur act. Reușește să le scoată esențialul, dar esențialul poetic. De pildă, despre inimă spune: ”Ia uite și la cuvântul ăsta, inima, cît este de imprevizibil! Nu-mi este ușor să peripatizez cu tine pentru că nu avem același sens de orientare. Mergem cât mergem, discutăm cât discutăm, încep să am impresia că totul e OK, că suntem pe aceeași lungime de undă, și deodată, la prima intersecție, eu o iau în mod natural la dreapta și tu o iei la stânga…” (Inimă, p. 63). Ne place că în mod natrual este la dreapta.

Pentru a intra în joc, vrem să adăugăm la dicționar, subiectiv desigur, și cuvintele compuse prin conștientizare, fără cratimă,  Matei Vișniec:

Imposibil de încadrat într-un singur gen, ne scapă printre cuvinte. Poet? Desigur. Prozator? Mai încape vorba? Romancier? Și încă cum! Dramaturg? Mai ales! Jurnalist? Cât se poate. Om? În primul rând! Român sau francez? Cum îi e limba mai dulce. Nomad din lipsă de rădăcini, tăiate cu grijă și ambalate într-o cutie de cafea, scriitor dintr-o febră de cuvinte, Matei Vișniec este un cuvânt complex. Purtător de barbă, degrabă iubitor de cafenele, îl liniștește sunetul cuvintelor căzute pe foaie, dar el nu se dă înapoi nici de la vorba vorbită. Una dintre marile sale pasiuni este inventarea de titluri cât mai ieșite din comun. Nici nu intrăm bine în bibliotecă și dăm peste urși panda și iubite, Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt (Editura Eminescu1998), mai mergem puțin și descoperim și sexul femeii, Teatru descompus și Despre sexul femeii-cîmp de luptă în războiul din Bosnia, Editura Cartea Românească, 1998), nici nu ieșim bine din el că ne împiedicăm de comuniști, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal și ajungem în occident, Occident Express și Despre senzația de elasticitatea cînd pășim peste cadavre (Editura Paralela 45, 2009). În Matei Vișniec sunt mai multe sensuri, mai multe drumuri, mai multe feluri de a scrie. Iese din dicționar și se așterne pe scris, refuză să fie ținut captiv și se eliberează, laolaltă cu Domnul K. Și intră în prima cafenea, fie că ea ea Pas-Parol sau nu, unde trimite degrabă Scrisori de dragoste către o prințesă chineză, și seara se întoarce în Orașul cu un singur locuitor (Editura Albatros, București, 1982). Cuvântul Matei Vișniec este creator de cuvinte, este un ordinateur des mots și, odată intrat în lumea lui, rătăcești printre imagini, clădiri, cafenele,  te bagi în vorbă cu personajele și ieși mai boem.

Închidem dicționarul și ne punem pe citit. Chiar dacă este mai cunoscut ca dramaturg, noi vom vorbi mai ales despre prozatorul, romancierul Matei Vișniec și puțin despre jurnalistul Vișniec, dar  să nu uităm, nici din proza sa nu lipsește poezie sau drama.

(sursă foto: 1, 2)

Mulțumim editurilor Polirom/ Cartea Românească pentru volume.

(Săptămâna viitoare urmează capitolul 2 al Dosarului, apoi capitolul 3 și 4. Dacă v-a plăcut ce ați citit, comentați, distribuiți și nu în ultimul rând, citiți cărțile lui Matei Vișniec! Citiți literatură română!)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 225