Traduttore, traditore si edituri pe masura

Primesc cartea, o sucesc, o răsucesc ca un copil cu o jucărie nouă. Dacă vreau să o traduc aşa cum merită şi să nu o ciobesc, trebuie să o înţeleg cât mai bine. Urmează lectura febrilă, mai ales dacă îmi pică în braţe un autor pe care visez de ceva vreme să îl traduc. Stau la o şuetă cu personajele, mă deprind cu peisajul şi culoarea locală, apoi trec la treabă. Dacă am noroc şi inspiraţie, pot traduce o carte în foarte puţin timp, dacă îmi curge textul din degete, devenind cursiv şi coerent, fără efort. Sunt atentă la registru, la relaţiile afective între personaje şi la cele mai bune opţiuni semantice. Nu e uşor, dar e ca şi cum ai lucra pe un puzzle uriaş, pe care trebuie să fii atent să nu se vadă urmele îmbinării între piese. Uneori, pot petrece o zi întreagă asupra unei pagini sau mă pot întoarce la aceasta de mai multe ori, pentru că ceva scârţâie şi trebuie reparat. Alteori, mă trezesc murmurând la serviciu sau pe stradă, când îmi pică fisa în privinţa unui cuvânt genial, care fusese tot timpul sub nasul meu. Cele mai frustrante sunt momentele când încep să mă pun la îndoială pentru că mă gândesc prea mult la o formulă sau alta şi se cere erase and rewind, altfel îmi piere textul de sub ochi şi e înlocuit de o pădure de enigme.

Aceasta e regula de bază: o traducere extraordinară este aceea în cazul căreia traducătorul este invizibil, iar textul-ţintă este atât de normal, de natural, încât cititorul simte că acea carte ar fi putut la fel de bine scrisă şi în limba română. Traducerea literară presupune muncă, cercetare, înţelegere a autorului şi a textului şi utilizarea gramaticii limbii române, pe post de Biblie. Acum vreo săptămână, povestea la TVR 2, despre cum se face şi cât durează o traducere, cât de chinuitor şi de dulce e lucrul cu textul. Povestea că traducerea unei cărţi poate dura luni bune, tocmai pentru că trebuie să se coacă în voie, folosind cuvintele potrivite.

Şi, acum, să vă readuc la realitate: editurile plătesc sume infime pe traduceri. O pagină de text literar (2000 de caractere cu spaţii) costă maximum 11 lei. impune termene de predare incredibil de mici, pentru că se grăbeşte şi nu e timp să rumegi o traducere literară. Trebuie să mesteci textul la prima vedere, să produci ceva, chiar dacă nu eşti nici mort mulţumit de munca ta şi să dai mai departe. Apoi, vei aştepta luni bune sau ani, în unele cazuri, să te plătească respectivă, cu suma infimă, rezultată din traducerea acceptabilă pe care ai dat-o, fără să mănânci sau să dormi, pentru că trebuie să iasă colecţia peste o lună, textele au venit acum şi, dacă nu eşti tu, se găseşte alt nătăfleţ dispus să presteze mediocru, pe bani puţini.

Un traducător de la apus trăieşte un an din două trei cărţi traduse. Un traducător de la răsărit lucrează la o casă de traduceri/companie multinaţională, are câteva proiecte stabile, de traduceri specializate (frumuşel, cu glosarul în faţă, pentru un preţ dublu per pagină, pe un puzzle mai uşor, cu soluţia mai la îndemână, mai uşor de găsit, dar atât de puţin poetic), eventual mai face şi un pic de copyrighting part-time for some free-spirited agency şi, când prinde, traduce o carte bună, măcar pentru palmares şi pentru adormirea conştiinţei proprii, spunându-şi că a făcut şi ceva măreţ cu munca lui.  Cei buni se luptă cu faptul că e inflaţie de şi pierd la puncte în faţa celor mediocri, pe  baza preţului acceptat. Cei mediocri sunt cei care utilizează primul cuvânt găsit în dicţionar, fără a verifica dacă are vreo legătură cu textul.

Vă las. Citesc o carte al cărei traducător nu pare a şti cum e cu utilizarea perfectului simplu ca formă verbală specializată în configurarea unei situaţii comunicate (Academia Română, Gramatica Limbii Române, vol. I, pag. 423). M-a înnebunit cu  „Juan şi Maria s-au ridicat, au pornit spre oraş şi au vorbit despre umbrele albastre. Juan a spus că vremea e proastă. Maria a aprobat cu o mişcare uşoară a capului. Juan s-a aplecat să îi îndrepte şalul. Un prieten i-a strigat.  Ei au răspuns cu greu pentru că au fost absorbiţi unul de celălalt.”  Sună atât de neromâneşte, încât mă întreb cum voi ajunge la finalul cărţii. Păcat. Subiectul era bun.

 

A.

 

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Banciu

Andreea Banciu
Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.