Primul roman scris de Gabriel Garcia Marquez, ”Ceas rău” (La mala hora), nu este neapărat cel mai bun roman al autorului, dar prefigurează stilul unic pe care îl va adopta în romanele mult mai cunoscute ce vor urma. Povestea din spatele cărții, spusă de scriitor în cartea autobiografică: ”A trăi pentru a-ți povesti viața”, este interesantă. Sărac fiind, acesta câștigă un concurs literar și i se publică manuscrisul, pe care câștigă 3.000 de dolari, bani mulți în 1961 când apare cartea. Autorul uită să pună un nume cărții și întrebat de către editor cum se va numi, acesta spune dintr-o suflare: Orașul mâncătorilor de rahat, care șochează și este schimbat mai apoi în ”Ceas rău”.
Povestea romanului nu este complicată: într-un târgușor nenumit, într-o țară nenumită, dar despre care bănuim că este Columbia, din timp în timp apar lipite de pereții sau porțile caselor niște fițuici (pasquines), un fel de afișe pe care erau scrise diferite bârfe legate de cel vizat. Acestea sunt anonime și sunt scrise într-un stil care face autorul de nedescoperit. Astfel că se instalează panica în oraș și nu durează mult până când, un negustor bogat îl ucide pe trubadurul local, despre care aflase dintr-o fițuică, cum că ar fi amantul soției sale. Odată cu crima, se instalează si mai rau panica în oraș și primarul, împreună cu oficialitățile încep cercetările.
În oraș mai apare și un circ, ceea ce amintește puțin de apariția țiganilor în Macondo, fabulosul sat din ”Un veac de singurătate”, și cu toate că nu are loc nicio reprezentație, farmecul circului este evident și primarul face în așa fel încât se culcă cu vrăjitoarea și prezicătoarea Casandra care-i prezice, într-un mod foarte interesant, cine pune fițuicile: nimeni și tot satul. Este o metaforă foarte vicleană a bârfei care circulă prin toate orașele și satele lumii acesteia și care apare de nicăieri și cu toate că tot satul o știe și o dă mai departe, de fapt nimeni nu știe cine a scornit-o de la bun început.
Romanul, cu toate că este scurt, are 160 de pagini, se citește puțin mai greu datorită stilului încărcat al autorului, care folosește jocuri de cuvinte, datorită descrierilor, nu abundente, dar dense și a poveștii care se desfășoară lent. Eu l-am citit într-o zi, făcând pauze, mai mult pentru a medita la cele citite și pentru a mă bucura de stilul inconfundabil al autorului, pe care l-am cunoscut în celelalte opere. E o lectură obligatorie pentru oricine vrea să intre cu totul în universul acestui mare scriitor, mai cu seama în universurile romanelor ”Un veac de singurătate” și ”Toamna patriarhului”, unde atmosfera este asemănătoare.
Cine nu a mai citit un roman de Marquez, să nu se aștepte la o capodoperă, fiindcă romanul de față nu este, așa cum sunt alte cărți ale autorulu, însă să se aștepte la un roman atipic, scris cu mare talent, așa cum doar sud-americanii știu să scrie. Este un roman realist aproape pe de-a întregul, se pare că autorul încă nu descoperise rețeta realismului magic, însă există elemente care dau un plus de farmec operei, cum ar fi sus menționatul circ, fragmentele onirice în care personajele își povestesc visele sau nebunia unuia dintre personajele feminine, care iarăși m-a dus cu gândul la ”Un veac de singurătate”. Se pare că marii scriitori au câtva obsesii pe care le reiau în mai toate operele, fără a-și pierde însă din prospețime. Face parte din imaginarul lor scriitoricesc.
O carte bună, care poartă pecetea scriitorului columbian, o carte care cu siguranță vă va deștepta pasiunea pentru operele acestui cu adevărat mare scriitor columbian, care din păcate suferă de demență senilă și care nu a mai scris de peste 8 ani, după cum am aflat de curând. Un sfârșit trist pentru o minte care a creat Macondo.
Editura: Rao
An: 2006
Numar pagini: 160
