„Al doilea e Chaplin” de Jan Cornelius [fragment]

De ce nu mănânci? sau Marea crăpelniță

 

Prietena mea croată Alida, care locuiește de mulți ani la Münster, mi-a povestit în repetate rânduri cum tatăl ei, care stă la Split, plecând de la certitudinea că în Germania mâncarea este pe de-o parte complet nesănătoasă, pe de altă parte practic necomestibilă, îi trimitea în cursul anilor din belșug alimente din Est, ca să nu moară cumva de inaniție printre străini. Astfel Alida primea aproape săptămânal din Split sticle și sticluțe cu uleiuri de măsline extravirgine, galben-aurii sau verzui, cârnați afumați și cârnați proaspeți, brânzeturi fine în formă de turte sau roți, ba odată un turist din Croația i-a înmânat din partea tatălui ei chiar și o șuncă întreagă cu picior, de vreo 10 kilograme, iar altă dată o imensă caracatiță proaspăt prinsă, trecută fraudulos peste graniță. Prin anul 2000, pe timpul bolii vacii nebune în Europa, tatăl Alidei a sunat-o într-o bună zi la Münster propunându-i să-i trimită săptămânal de la Split la Düsseldorf șnițele vieneze proaspete, panate după o rețetă croată, printr-un pilot binevoitor și cooperant de la Lufthansa, pe care Alida ar fi urmat să-l găsească cât ai zice pește prin relațiile ei din Germania. Bineînțeles că pilotul ar fi primit pentru serviciile sale și el cel puțin două, trei șnițele. Alida ar fi urmat să se deplaseze odată pe săptămână cu trenul de la Münster la aeroportul din Düsseldorf ca să ia șnițelele în primire. „Eram bombardată săptămânal cu munți de mâncare”, mi-a povestit Alida, „uneori aveam impresia că sunt un personaj principal din filmul «Marea crăpelniță».”

În „Marea crăpelniță” – „La grande bouffe” – unul din primele ce le-am văzut în Vest, cele patru personaje principale, jucate de Marcello Mastroianni, Ugo Tognazzi, Michel Piccoli și Philippe Noiret se închid într-o vilă la Paris, unde vor să se sinucidă împreună, dedându-se unui dezmăț culinar fără precedent și îmbuibându-se literalmente până la moarte. Mâncărurile le sunt furnizate cu camionul, cei patru urmând a ingurgita printre altele un bou întreg, un mistreț sălbatic, două capre, cinci mielușei, nenumărate găini de Bresse și bibilici, găleți întregi de morun și nisetru, lăzi de stridii și fructe de mare, munți de plăcinte și prăjituri, un tort cât casa și câte și mai câte. Marea îmbuibare căreia i se deda cvartetul sinucigașilor epicureici unește viața și moartea. Așa că nu întâmplător Michel Piccoli recita spre sfârșitul peliculei râgâind cu poftă cunoscutul monolog al lui Hamlet: „Vai, sărmane Yorick! L-am cunoscut, Horaţio. Era un om plin de haz şi de o minunată fantezie. De mii de ori m-a dus în cârcă…” Și dacă Hamlet ține în mână, în piesa lui Shakespeare, în timpul monologului său tragic craniul lui Yorick, bufonul regelui, Piccoli monologhează vesel, fiind el însuși bufonul care salivează cu poftă etalând un gustos tête de veau, cap de vițel. Cine se îndoapă nu are timp să se gândească la moarte.

Alidei i-a reușit să stopeze acțiunea de salvare a tatălui ei vorbindu-i despre suprasolicitarea permanentă a piloților, care din cauza provocărilor majore cu care sunt permanent confruntați, nu mai au timp să se ocupe și de șnițele. A șade la volanul unui autobuz pe șoselele cele mai periculoase ale Croației e un joc de copil pe lângă condusul unui avion, i-a explicat Alida tatălui ei. Însă argumentul Alidei, cum că aici în Vest nu i-ar lipsi nicidecum mâncarea, era, de fiecare dată, făcut praf prin comentariul laconic al tatălui: „O fi, dar niciunde nu-i ca la mama acasă.”

Afirmația asta mi-e arhicunoscută. Părinții din estul Europei trăiesc cu convingerea permanentă că odraslele lor, din momentul în care își părăsesc casa părintească, vor muri, mai devreme sau mai târziu, inevitabil de foame. Când eram student, la începutul anilor ’70 la Timișoara, mama mă vizita regulat la căminul studențesc, venind cu trenul de la Reșița pentru a mă blagoslovi când cu un pui crocant la cuptor în plasă, când cu o tortă de nuci sau de ciocolată, bunătăți al căror rafinament știam să-l apreciez nu numai eu, ci și tovarășii mei din camera de la cămin, cinci la număr, care, dacă părăseam într-un moment de întunecime a minții scurt camera, îmi topeau pe loc cele aduse, încă înainte de-a apuca să le fi gustat.

Acum mama locuiește la Einbeck, în Germania, și are 96 de ani. „Ce-i cu tine? Ai slăbit enorm, arăți ca o fantomă. Trebuie să mănânci și tu, în sfârșit, ca oamenii”, mi-a spus când am vizitat-o ultima dată. Și când i-am explicat că am pus pe mine, doar în ultimele trei luni patru kilograme bătute pe muchie, a replicat că e o mare greșeală să te bizui pe indicațiile mereu schimbătoare ale cântarelor. Deja cu trei zile înainte de-a ajunge eu acolo începuse să gătească tot felul de mâncăruri, ca pe timpuri. Ca introducere la amplul festin de primire am fost invitat să pun mâna pe lingură și să ingurgitez o supă de pui cu legume proaspete și găluște pufoase de griș. Au urmat vreo șapte, opt sarmale zdravene în foi de varză murată, servite cu smântână, ca în Banat și două farfurii de papricaș picant de pui cu găluște, usturoi, boia de ardei și chimen, ca pe timpuri la Reșița. „Am vrut să mai gătesc vreo două, trei feluri în plus, dar n-am mai fost în stare. Ei, am îmbătrânit și eu, asta e”, s-a plâns mama.

Ca felul trei a urmat ștrudel de brânză dulce și clătite cu nucă și miere, ca odinioară. Și în timp ce-mi slobozeam cureaua de la bluejeans înghițind două comprimate de Triferment pentru facilitarea digestiei, mama a spus: „Măi copile, ce-i cu tine? De ce nu mănânci? Nu-ți place ori ești cumva bolnav?”

Prietenul meu italian Bruno trăiește la Roma, și dacă își vizitează mama la Rimini, aceasta îi spune: „Ascultă! Dacă nu-ți mănânci supa, te omor!” Mama mea fiind nemțoaică este în privința asta mult mai delicată spunându-mi: „Ascultă! Dacă nu-ți mănânci supa, mă omor!”


Jan Cornelius s-a născut la Reşiţa şi trăieşte la Düsseldorf din 1977. Este scriitor biling (română si germană) şi traducător de literatură. A studiat franceză şi engleză la universităţile din Timişoara, Düsseldorf şi Stirling (Scoţia). A publicat în Germania numeroase cărţi de proză satirică, volume pentru copii, poezii, eseuri despre literatura modernă. A colaborat la reviste satirice germane şi elveţiene şi a scris o lungă serie de comentarii despre cultura modernă şi piese de pentru posturile de radio naţionale din Germania şi Elveţia. În România, a publicat comentarii despre literatură în Observator cultural, Dilema veche şi România literară. A tradus şi a prezentat în mediile germane şi în numeroase lecturi publice din sapţiul german cărţi ale multor scriitori români actuali. În 2013 a publicat la Berlin excelent primitul roman „Narrenstück“, in română apărut la Humanitas cu titlul „Eu, Dracula şi John Lennon“, cu puternice tente absurde şi satirice, Berliner Zeitung numeşte cartea „cel mai hilar roman al primăverii 2013“ şi-l încadrează pe autor în tradiţia lui Bohumil Hrabal. Împreună cu a scris volumul „De ce nu-s românii ca nemţii” (2019, Paralela 45). În 2020 a publicat la editura Lebăda neagră din Iaşi excelent primitul pseudo-jurnal umoristic „Aventurile unui călător naiv. Între mişcare şi izolare”.


Un est-european fuge din absurda Românie si descoperă Germania de azi ca pe-o corabie a nebunilor: o ţară cu medici demni de tratat, vecini de bloc pe care nu-i întâlneşti decât în chatroom, copii supradotaţi într-un procentaj de peste 100 % şi mame care vor să-şi hrănească plozii cu linguriţa, chiar dacă aceştia au depăşit de mult vârsta de 50 de ani. Dar pe lângă aceste apariţii cotidiene, ne întâlnim la modul cel mai firesc şi cu Charles Bronson, Charlie Chaplin, Humphrey Bogart , Johnny Weissmüller, Woody Allen, Cărtărescu sau Hemingway, căci viaţa imită filmul şi literatura şi nu invers. La o halucinantă recepţie la ambasada română din Berlin îşi fac brusc apariţia Eugène Ionesco, Salvador Dali si năzdrăvanul Odradek al lui Kafka şi ignorând distinsul program cultural oferit, invitaţii nu au decât o obsesie: să se înfrupte cu salată de vinete şi să toarne în ei cât mai mult vin de pe plaiuri autohtone, că doar nu costă niciun ban.

Cartea cea mai amuzantă a anului trecut a scris-o un neamț. Un neamț cu umor?!  Admit că Jan Cornelius este mai mult decât neamț, este neamț din România. Născut în Banat, fugit de comunism, Cornelius este un excelent scriitor cu tente satirice și traducător de literatură, un pasionat călător pe mapamond și observator al lumii contemporane.  Un maestru al grotescului. Cartea sa constă dintr-o serie de povestiri și anecdote trăsnite, care luate împreună alcătuiesc un roman, în care Estul și Vestul se oglindesc reciproc. Ca de pildă în aventurile absurde de la ambasada română din Berlin. Pe când sărmanii scriitori din Vest trebuie să-și inventeze poveștile, muncind din greu, scriitorii din Est au minunatul privilegiu de-a relata ce li se întâmplă.” Mathias Schnitzler, Berliner Zeitung 


Titlu: Al doilea e Chaplin

Autor: Jan Cornelius

Anul apariției: 2021; Editura Tracus Arte.

Nr. pag: 204


Redirecţionează până la 3,5% din impozitul pe venit pentru ca Asociația pentru Educație și Cultură AdLittera să poată beneficia de sprijinul tău! Revista este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.


 

Lasă un semn

comentarii

Oferă și tu SemneBune: Asociația AdLittera

Redirecționază până la 3,5% din impozitul pe venit pentru ca Asociația pentru Educație și Cultură AdLittera să poată beneficia de sprijinul tău financiar! Redirecționarea este gratuită, adică nu duce la nicio cheltuială suplimentară pentru persoana care completează formularul respectiv. Formularul este opțional și poate fi completat de orice persoană fizică care obține venituri din salarii și asimilate acestora.
Revista SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.