Ana Pop Sîrbu – Ludovica

Poeta echinoxistă a lansat anul trecut prima ei de proza, , o incursiune într-o lume de vise, amintiri, chipuri, peisaje, cuvinte sau jocuri din trecut, revenite între paginile acestui volum sub forma unor dialoguri între cele două personaje principale, și Petra. Cele două femei poartă discuții lungi pornind de la diferite întâmplări sau amintiri și joacă un joc poetic: una din ele rostește cuvinte fără vreo anumită legătură între ele și cealaltă trebuie să facă poezioare sau fragmente de proză din ele. Aceste interludii mi s-au părut a fi miezul cărții, care de altfel nu are nicio structură narativă propriu-zisă, ci este o succesiune de fragmente care ar putea foarte bine să fie niște proze scurte, eseuri evocatoare sau poeme în proză.

– Hai să ne jucăm iar de-a cuvintele, Petra! „Buturugă”, „poveste”, „răsărit”, „străjer”, „vânt”.

– Ia să-ți citesc ce am scris, zise Petra:

„Mama sta pe buturugă/ Privea zidurile/ Cu mâinile-n țărână./ Nimeni nu vorbea despre moarte./Gândul i se rostogolea prin aer./ Ziua îi era străjer/ Noaptea n-avea pereche./

– Tu scrii bine, Petra, zise Ludovica și te prefăceai că nu știi să scrii „de-astea”.  (p.88)

nu poate ieși din poezie nici atunci când încearcă proza, fiindcă pentru autoare contează mai mult ce transmite, nu cum transmite. Aflăm dintr-o notă a autoarei că această este de fapt extrasă dintr-o materie epică mai vastă, care va fi publicată după ce autoarea nu va mai fi decât sub formă de cuvinte.

Ce mi-a atras atenția la acest volum nu este cartea luată ca un tot, deoarece ea poate fi citită de oriunde, fără a avea impresia că nu înțelegi care este ideea, fiindcă nu are un început și un sfârșit, ci anumite fragmente de proză memorialistică sau descrieri ale unor vremuri care acum mai trăiesc doar în amintirea ultimilor martori. Autoarea este o păstrătoare a memoriei, o martoră netăcută care încearcă să reconstituie cât mai mult din aceste vremuri, oameni și obiceiuri închise între paginile cărții ei. Lumea Ardealului este minuțios descrisă în unele pagini, cu limbajul ei cu tot, cu peisajele ei, cu formele de distracție, cu ritualuri și cu povești locale.

Printre poveștile Petrei și ale Ludovicăi își fac loc câteva chipuri din trecut: colegele de clasă ale Petrei sau o străbunică plecată și revenită din America la începutul secolului, numită chiar Americanca, de la care a rămas un cufăr care se dovedește important în roman, deoarece din el ies obiecte care sunt pretexte pentru povești.

Se lăsa amurgul. Petra ieși pe poartă. Ludovica intră în casă, scotoci prin lada mare. Înăuntrul ei era încă miros de lavandă. Cu un mers galeș, fără nicio expresie pe chip, părea o ființă independentă. Își înfipse strategic mâna în hainele de mătase de demult și ajunse pe fundul lăzii la fotografii. Aici era Ludovica 21 strânsă toată senectutea neamului. Se uită lung la fotografii, le pipăi și le așeză pe masă, pe etape ale vieții. Se holbă la ele vreo oră până căzu frântă și adormi. (pp.20-21)

Aceste chipuri din trecut, laolaltă cu obiectele din cufărul străbunicii care a văzut America, formează galeria de aur a cărții, păstrarea lor sub formă de cuvinte fiind astfel cea mai importantă îndeletnicire a autoarei. Aș putea afirma că farmecul acestei cărți rezidă mai ales în valoarea ei documentară, autoarea având grijă să extragă din acest cufăr cu amintiri unele episoade cu valoare de universalitate, astfel că  le putem înțelege și în afara unui context foarte bine conturat. Altele, pe de altă parte, sunt destul de greu de înțeles în afara spațiului mintal și familiar al autoarei.

Camera din față a casei părintești era pregătită pentru umblatul cu Crucea. Toți se zoreau să se scoale cu noaptea în cap. Eu și tata ieșeam în ogradă și ne uitam lung la cer. Pe jumătate culcați, pe jumătate treziți, norii aveau o expresie clară. Tata se bărbierea tacticos, uitându-se țintă într-o oglindă agățată de un cui bătut în lemnul ferestrei. „Cina cea de taină” adusă de bunica din America stătea pe același perete, n-a fost clintită din loc niciodată, decât numai când se văruia. Aveam și un „Ioan Botezătorul” a lui Da Vinci. Dar din hârtie. Dar ce hârtie! Mă lipeam de oglinda mare. Mă uitam la Ioan Botezătorul și mi se părea că avea în colțurile gurii un surâs ascuns. (p. 147)

Ludovica este astfel mai puțin o carte de literatură pură, cu toate că are pagini de o poeticitate remarcabilă, și mai mult o cutie cu amintiri, un cufăr pentru fantomele dragi ale Anei Pop Sîrbu, pe care le scoate la lumină și le lasă să umble printre cuvinte, poze, obiecte, pe ulițe, prin fânare, prin școli și acum, prin această carte, care se încheie foarte frumos cu un album de fotografii din arhiva autoarei.

Titlu: Ludovica
Autor: Ana Pop Sîrbu
Editura: David Press Print,
An apariție: 2019
Număr pagini: 164

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, prof de limbă și literatură română la un liceu în București. Ion-Valentin Ceaușescu este redactor-editor la SB și coordonator la proiectul „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.