Primul autograf [Iulia Militaru, Eli Bădică]

[continuare]

Primul [auto]graf. Am avut un moment de panică atunci când am citit emaiulul de la voi cu rugămintea se a scrie despre asta. Recunosc, nu pot să vorbesc cu foarte multă tragere de inimă despre semnătură, pentru că autograful este acea urmă scrijelită in presentia şi învestită cu puterea de a fi originea unei scriituri. Cea care asigură cititorul că textul care i se oferă are unitate de sens, cea care privilegiază vorbirea, de fapt. Vocea, „semnătură orală”, şi aşa mai departe. Din acest motiv, relaţia mea cu gestul acesta s-a derulat cumva în uitare. De fapt, cu greu mi-am amintit de primul autograf, iar asta doar reactivând o senzaţie neplăcută, oarecum. A fost o semnătură primită de la pe pagina de titlu a cărţii lui, apărute în ’98, la editura Biblioteca pentru toţi, Heraldica iubirii. Eram la Medicină, pe atunci, şi participam la un fel de cenaclu mai puţin „tradiţional”, erau de fapt nişte întalniri săptămânale între câţiva colegi şi coordonate de profesorul C. Dimoftache (a.k.a C.D. ). El l-a invitat într-o zi, la una din aceste întâlniri, pe scriitorul , care a adus câte un exemplar din carte pentru fiecare dintre noi. Desigur, i-am cerut toţi râvnitul autograf – foarte la modă la vremea aceea. Doar că, deodată, în timp ce scria chiar în faţa mea, pe carte lui, am simţit o ruptură de lumea din jur, ca şi cum aş fi fost proiectată în altă parte, undeva în afara camerei ăleia de la Facultatea de Medicină. Apoi, el a închis coperta şi a început să-mi spună ceva, dar n-am auzit nimic. Probabil a fost o întrebare, pentru că toţi se uitau la mine şi aşteptau să răspund ceva, numai că eu nu ştiam la ce anume trebuie să răspund. A devenit totul penibil, o tăcere care nu se mai termina. Noroc că a intervenit şi a zis: „Ei neurologie fac abia la anu’.” Am luat repede cartea şi m-am aşezat pe un scaun, cât mai departe de autor.

Azi mi se pare extrem de amuzantă întâmplarea şi-mi place să o numesc, în gând, „şocul întâlnirii mele cu derrida în fiinţă”, înainte de a-l cunoaşte, desigur. N-am mai cerut niciun autograf de atunci şi urăsc să le dau. Iar când semnez ceva, prefer semnătura digitală, o invenţie stranie, o semnătură in absentia. Fără certitudini. Cam atât!


Am avut o relație puțin stranie cu autografele până acum câțiva ani.

Nu știu de ce, dar chestiunea asta nu s-a lipit deloc de mine așa cum li se întâmplă altora. N-am fost niciodată pasionată de , o colecționară, nu-mi amintesc să fi stat la cozi pentru a lua unul, post-eveniment/concert/lectură/lansare etc., să fi fremătat la gândul că X sau Y îmi va semna un tricou, de pildă. Nu prea le înțelegeam rostul, ca să v-o spun p-aia dreaptă. Pe de altă parte, mi-a plăcut dintotdeauna să admir autografele unor scriitori consacrați, de exemplu, la un muzeu sau altul, prin vreun anticariat sau aiurea pe internet, dar n-am avut vreodată puseul să cumpăr un volum cu un preț mai mare doar pentru că era semnat, să zicem. Cred că, de fapt, a consulta o carte (sau orice altceva) cu un autograf al cuiva cunoscut are legătură cu un soi de voyerism, vreau să știu cum scrie/scria respectivul/-a de mână, cât de aplecate îi sunt/erau literele, cât de rotunde, cât de lizibile ș.a.m.d., cui, de ce și cum a transmis mesajul respectiv. Așadar, dacă am luat în copilărie și adolescență – nu pot verifica, probabil că ar fi în biblioteca de acasă, din Slobozia –, împinsă de la spate de părinți, profesori sau context, nu-mi amintesc absolut deloc, oricât de mult am stat pe gânduri primind întrebarea aceasta cu primul autograf.

Lucrurile s-au schimbat însă ușor relativ de curând. În urmă cu cinci ani și jumătate, când am virat pe partea aceasta a jurnalismului – literar, cum îmi place mie să-i spun –, și am început să le iau interviuri cu precădere scriitorilor, m-am trezit că, la finalul unei conversații cu un autor, mi-am dorit să-mi semneze un exemplar, să îmi amintesc, peste ani, de întâlnirea pe care am avut-o. Și, de atunci, fac asta mereu după ce am o întrevedere cu un autor/o autoare, dacă nu sunt în deplasare și n-am avut loc în bagaj pentru a lua încă un volum cu mine sau dacă n-am uitat acasă cartea.

Prin urmare, primul autograf pe care l-am luat astfel, pentru a funcționa ca o madlenă, a fost al lui , un scriitor elvețian foarte fain, cu o legătură specială cu țara noastră, invitat la Salonul Internațional de Carte Bookfest din 2013. Pe atunci, avea 70 de ani și o energie debordantă. Mi-amintesc și acum ziua în care ne-am văzut, ultima din luna mai, pe o ploaie torențială, în holul unui hotel de pe Calea Victoriei, unde era cazat. Sunt conștientă de emoțiile care îmi ieșeau prin toți porii așa cum mi se scurgea apa din pantofi și naturalețea cu care acesta m-a întâmpinat. Îmi pot imagina zarva care era în jur, care ne-a forțat să ieșim din restaurant și să căutăm o sală de conferințe disponibilă pentru a ne înțelege. Îmi amintesc ușoara stânjeneală care l-a cuprins când mi-a propus, galant, „dacă nu te deranjează”, să mergem la el în cameră, după ce căutaserăm înnebuniți o jumătate de oră un loc mai retras, mai liniștit în tot hotelul. Știu cum arăta camera, cât de ordonate îi erau cărțile pe noptieră, cum era agenda pe care își nota gândurile, deschisă în mijlocul biroului, la care trăgeam cu ochiul din când în când, încercând să pun cap la cap cuvintele, cum a luat discret, imediat ce am intrat, o pereche de bocanci din mijlocul camerei și a strecurat-o sub pat, cum s-a așezat firesc pe pat, lăsându-mi mie scaunul de la birou. Peste o oră, când am închis reportofonul, mi-a semnat un exemplar din Muzica înghițită – aveam la mine și Vremurile mai bune, dar l-am lăsat să aleagă unde și-ar fi dorit să-i rămână autograful. Mesajul e simplu, tipic – For Eli –, semnătura și data.

De atunci, autografele post-interviuri au luat forme diverse – pe unele volume am doar semnături și date, pe altele mesaje personale, povești ample, descrieri ale întâlnirilor, urări cât mai variate, impresii post-conversații, ba chiar și desene și alte ghidușii. Lor li s-au adăugat, în ultimii ani, și cărțile primite direct de la autorii lor, cărți cu și mesaje felurite. În plus, de când coordonez o colecție de literatură română contemporană, n’autor (Editura Nemira), îi rog și pe autorii publicați aici să-mi scrie pe cărțile lor, tot așa, ca o madlenă, să-mi amintească în viitor de colaborările noastre. Inutil să spun că pe toate le prețuiesc. Poveștile voastre cu primul/-ele autograf/-e cum sună?


n.r.: dragă Eli, uite aici.


[va urma]

 

 

 

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.