Knut Hamsun – „Foamea” (sau delirul tandru al inaniției)

Apărut în 1890, romanul Foamea a reprezentat romanul (lovitura literară) cu care scriitorul norvegian a reușit să se afirme. Roman realist psihologic foarte bine văzut de critica literară mondială, Foamea l-a lansat pe lunga rampă a nominalizaților Premiului Nobel pentru Literatură, pe care l-a și câștigat, de altfel, în 1920.

Knut Hamsun a mai scris Mysteries (1892),  Pan (1894), Victoria (1898) și Growth of the soil (1917). Ultimul i-a adus mult-așteptata glorie literară, fiind tradus în foarte multe limbi.

Subiectul romanului este, așa cum spune și titlul, foamea. Senzația de gol, de moliciune, de leșin care apare după ce organismul își consumă ultimele resurse. Ceea ce descrie Hamsun reprezintă, cred, stări de ”foame„ generală: de inspirație, de reușită, de sănătate, stări care se înlănțuie unele pe altele. De exemplu, eroul lui Hamsun nu poate scrie fără inspirație, iar inspirația nu vine pe stomacul gol; totul este un cerc vicios care nu se mai termină.

Personajul principal (al cărui drum prin viață pare să fie, de fapt, autobiografic) se luptă să-și păstreze demnitatea în fața editorilor și să supraviețuiască din scris, fără vreun succes. Probabil că acest lucru vă sună foarte familiar, mai ales dacă sunteți amatori ai condeiului. Se pare că în Norvegia anilor 1900, scrisul nu era vreo mină de aur (hehe, la noi nu-i nici acum! spune-vom toți în cor). Romanul este de fapt un fin monolog  construit din punct de vedere tehnic, uimitoare fiind introspecția cu care personajul sapă în propriul sine, având o rațiune tăioasă, metalică.

Senzația aprigă de foame, cea care chinuie stomacul până la leșin apare după 12-14 ore de la ultima masă. Personajul lui Hamsun (pentru că nu-i știm numele) încearcă să facă rost de mâncare de pe o zi pe alta pentru a putea scrie articole și a-și plăti chiria într-o cameră mizerabilă.Totul în timp ce visează să ajungă un scriitor celebru. Când se trezește din norul pufos al idealurilor, se izbește violent de foame, de singurătate și de cerul de deasupra capului. Marele Oslo se transformă în dușmanul lui, eroul trebuie să-i facă față.  Nu mănâncă zile întregi, dar simțurile îi sunt parcă mai vii, instinctul de supraviețuire fiind singura șansă de reușită. Hăituit de propria existență și de drama artistului neînțeles de societate, personajul principal al lui Hamsun se îmbolnăvește și alunecă în spectrul personajelor dostoievskiene.

Romanul Foamea este fascinant, probabil unul dintre cele mai bune pe care le-am citit, deoarece reușește să treacă dincolo de acea „foame” a individului de rând, cea mundană, devenind o stare de foame de a ști, de a putea, de a înțelege lucrurile care ni se întâmplă. 

Knut Hamsun s-a născut pe 4 august 1859, în Gudbrandsdal. Părinții erau oameni săraci și nu-i puteau oferi o educație normală, așa că Hamsun a fost nevoit să lucreze pentru unchiul său cel bogat la doar 9 ani. Deși fusese trimis la fermă pentru a fi susținut financiar de unchiul său, copilăria îi va fi una mizerabilă, fiind maltratat și înfometat în repetate rânduri. Hamsun spune, la un moment dat, că singurul lucru care-l mulțumea la o vârstă atât de fragedă, era să se plimbe prin păduri și prin cimitire, așezându-se pe pietrele funerare și vorbind cu el însuși. A reușit să evadeze, practic, de la ferma unchiului și a lucrat ca miner, ajutor la poliția locală și muncitor pe șosele. S-a dus în America, unde, în loc de ”aur„ a dat peste dezgust, vulgaritate și dezamăgire. În 1885, s-a întors în Norvegia, unde a reușit să publice câteva articole în ziarele locale, ca apoi, un an mai târziu, să revină în America, unde a depus mai multă muncă fizică decât intelectuală. S-a stabilit în Copenhaga cu un gust amar pentru viață. Rezultatul căutărilor sale consta de fapt în eșecul său: suma suferințelor și depresiilor a dat naștere romanului Foamea.

A susținut naziștii pentru ocuparea Norvegiei, motiv pentru care a fost blamat și acuzat de trădare. A scăpat de pedeapsă fiind considerat instabil psihic, deși lucrările sale de mai târziu puteau dovedi însă o luciditate tăioasă. Moare la ferma din Norholm, pe 12 februarie 1952.