„Viaţa dincolo de graniţă” de Dorit Rabinyan [fragment]

Un roman controversat interzis de Ministerul Educaţiei din

Romanul Viaţa dincolo de graniţă, tulburătoarea poveste de dragoste a unei israeliene cu un palestinian, a atras încă de la apariţie atenţia oficialităţilor israeliene. Mai mulţi profesori din au propus introducerea cărţii în programa şcolară, însă, din pricina subiectului acesteia, Ministerul Educaţiei a respins propunerea, invocînd argumentul că „relaţiile intime dintre evrei şi neevrei ameninţă identitatea naţională”.

Într-o zi friguroasă de toamnă newyorkeză, tînăra Liat îl întîlneşte întîmplător pe Hilmi. Ea e israeliană din Tel Aviv, iar el, palestinian născut în Hebron. Acolo, în America, departe de conflictele dintre popoarele lor, dar şi de soarele cald al Orientului, la care visează necontenit, cei doi se îndrăgostesc unul de altul. Îşi trăiesc iubirea pe termen scurt într-un timp suspendat şi într-un univers doar al lor, cu o înflăcărare deznădăjduită, știind că nu vor putea rămîne împreună. Din cînd în cînd, stereotipul etnic şi umbra conflictului de acasă se strecoară între ei. Dar cînd Liat revine în Tel Aviv, cu sentimentul despărţirii definitive, află că şi Hilmi urmează să se întoarcă pentru o vreme acasă, în Ramallah. Dincolo de filonul autobiografic şi de controversele politice pe care le-a declanşat în Israel, Viaţa dincolo de graniţă este un roman de o mare complexitate psihologică despre forţa nestăvilită a iubirii, dar şi despre prejudecăţile ce caracterizează societatea contemporană.


fragment


După cum au decurs lucrurile, chiar în aceeaşi zi, la o oră după ce anchetatorii au ieşit pe uşă, m‑am întors la cafeneaua Aquarium. Andrew şi cu mine stabiliserăm încă de săptămâna trecută să ne întâlnim acolo sâmbătă după‑amiază. Era ora trei şi jumătate când în sfârşit cei doi s‑au cărat, dar până am ieşit de sub duş, până m‑am îmbrăcat, până am decis să îl sun – voisem să‑l rog să ne întâlnim în altă parte, oriunde, numai la Aquarium nu –, mi‑a mai răspuns doar vocea înregistrată a robotului telefonic.

— Momentan nu suntem acasă, mi‑a declamat corul fami­lial pe trei voci vesele.

Andrew şi Sandra se despărţiseră anul trecut, dar el încă nu îşi făcuse curaj să şteargă înregistrarea. Râsul rostogolit al lui Josie, fetiţa lor cea mică, a fost întrerupt de un şuierat lung.

— Eu sunt, am spus imaginii mele reflectate în oglinda de la intrare în timp ce mă strecuram într‑un palton. Ai ieşit deja ?

Am mai aşteptat o clipă, sperând că va răspunde. Aspiratorul, mopul cu capăt de cauciuc pentru spălat pe jos, cârpele, toate au rămas acolo unde erau înainte ca anchetatorii să mă ia prin surprindere.

— Bine, nu mai contează…

Cafeneaua Aquarium se afla lângă biblioteca publică de pe Sixth Avenue, în colţul dinspre West 10th Street. M‑am apro­piat de uşa de sticlă, am privit înăuntru, clopoţelul care suna la deschiderea uşii s‑a clătinat şi iată‑l deja în spatele meu. Afară bătea un vânt rece şi înţepător, iar trecerea de la străzile pline cu oameni în atmosfera plăcută a cafenelei, în interiorul ei cald şi senin, aproape tropical, era bruscă şi uimitoare. M‑a izbit un miros amestecat, de cafea şi prăjituri cu aluat. Urechile mele îngheţate începeau să prindă sunete armonioase, moi, de pian şi contrabas, acompaniate uneori de răbufnirea norului de aburi eliberat de aparatul de cafea espresso. Masa de lângă fereastră era liberă. Mi‑am scos paltonul şi i‑am comandat chelneriţei care venea în urma mea un cappuccino.

Păşind în gândurile mele ca două gărzi de corp, perechea de anchetatori a venit şi s‑a aşezat pe scaunele libere. Mi‑am compus cea mai rece şi mai calmă privire de care eram capa­bilă, apoi am privit şovăitor oamenii răspândiţi prin cafenea. Cinci dintre ei şedeau la mesele de lemn întunecat, adânciţi în discuţii sau răsfoind reviste. Doi bărbaţi stăteau la bar. O mamă tânără se aşezase cu bebeluşul ei într‑un colţ îndepărtat. Nici o privirea stăruitoare sau suspicioasă nu se îndrepta spre mine. Până şi un bărbat care ridicase o clipă ochii din spatele revistei Times se întoarse imediat la rubrica pe care o citea, ignorându‑mă complet.

De astă dată eu, cu figura mea orientală, nu păream să atrag deloc interesul cuiva. Anchetatorii îmi povestiseră că nu ştiu ce idiot, nu ştiu care cetăţean model sunase la poliţie şi anun­ţase că m‑a observat aici marţi, spre seară, cu mutra mea sus­pectă din Orientul Mijlociu, ocupându‑mă cu ceva dubios. A spus că m‑a văzut în cafenea scriind mesaje în arăbeşte, dar în afară de interpretarea dată limbii în care scriam – probabil că mă văzuse scriind în ebraică, de la dreapta la stânga, şi presupusese că era arabă –, nu avusese nimic altceva de rapor­tat. Tot n‑am înţeles ce nu era în regulă cu mine sau cu ceea ce făceam, ce i‑o fi trezit bănuielile, ce îl va fi făcut să creadă că i‑a căzut în mâini vreo activistă Al‑Qaida. Anchetatorii s‑au scuzat pentru timpul pe care mi l‑au răpit, dar mi‑au spus că după atentatele din 11 septembrie atmosfera în oraş este foarte tensionată, e multă teamă şi zăpăceală, iar ei sunt obligaţi să verifice orice reclamaţie.

— Totuşi cum aţi reuşit să daţi de mine ?

De‑abia când i‑am condus la uşă, mi‑a trecut prin minte să‑i întreb :

— Dar cum de a ştiut individul unde locuiesc ?

Mi‑au răspuns că, fără îndoială, m‑a urmărit tot drumul, a văzut unde am intrat şi la ce apartament am urcat şi a trans­mis poliţiei toate informaţiile.

Cappuccino mi‑a fost servit cu un fursec cald. Era ora patru şi zece când am aruncat o privire la ceasul de mână al chel­neriţei. Clopoţelul a sunat din nou. A intrat o femeie şi, după ea, încă una. Cineva a ieşit. În spatele ferestrei se târa un şir de taxiuri galbene. Într‑unul din ele, la colţul cu 10th Street, se reflecta clădirea gotică, octogonală, a bibliotecii publice : turnurile se înălţau pe acoperiş, iar deasupra de tot se afla ceasul cu cifre romane. Arătătoarele lui indicau şi ele ora patru şi zece minute.

— Permiteţi ?

Lângă masa mea se oprise un tânăr.

— Liat ? mă surprinse el. Eşti cumva Liat ?

Am dat din cap că da şi am aşteptat. Pentru o clipă mi‑a trecut prin minte un gând urât : că şi băiatul cu părul plin de bucle din faţa mea e cumva asociat cu FBI‑ul, e agent secret, iar asta e o capcană. Dar, înainte de a‑i răspunde şi de a mă ridica mirată de pe scaun, mi‑am îndreptat gâtul, iar mâna mea a urcat inconştient spre păr, ca să‑l netezească.

Pe chipul lui a apărut o expresie de uşurare.

— Sunt un prieten de‑al lui Andrew. M‑a rugat să te anunţ că nu poate veni şi te roagă să‑l scuzi. Cum să‑l descriu acum ? De unde să încep ? Cum să lim­pezesc acea primă impresie din acele clipe îndepărtate ? Cum să‑i concretizez figura finală, făcută din straturi peste straturi de culori, ca să revin la imaginea fugară şi palidă de la început, pe care ochiul meu a prins‑o când a căzut pentru prima oară asupra lui ? Cum să schiţez în câteva linii deplinătatea imaginii, amplitudinea şi profunzimea ei ? Şi privirea aceea, limpezimea aceea, să fie ele oare posibile atunci când degetele amintirii revin şi ating memoria, pătând‑o necontenit cu amprentele lor ?

— El e în regulă ?

— Totul e în regulă. A avut un fel de neînţelegere cu nevastă‑sa. A trebuit să fugă să ia fetiţa.

Avea o voce răguşită şi senzuală, parcă umedă. Engleza lui era corectă, fluentă, plăcută şi sigură, iar accentul evident din tonalitatea ei era, fără îndoială, unul arăbesc.

— Eu sunt Hilmi, a spus el, iar „h“‑ul lui gutural s‑a ros­togolit aici ca de pe un munte înalt, străin de aceste locuri.

Mi‑a întins mâna. Am simţit că îi era relaxată. Nu s‑a grăbit să mi‑o elibereze pe a mea.

— Hilmi Nasser.

— A, deci tu eşti Hilmi – şi acum totul deveni clar, totul se limpezi într‑o clipă. Deci tu eşti profesorul lui de arabă…

Simţeam încă în palmă presiunea tulburătoare a mâinii lui reci şi uscate de frig, dar cu strânsoarea degetelor caldă şi fermă. Încercam să‑mi amintesc ce îmi mai povestise Andrew despre el : „E un om extraordinar şi teribil de talentat… trebuie neapărat să‑l cunoşti“. Mi‑am amintit că e artist, parcă ţineam minte că îmi spusese că ar fi actor, student la actorie.

— Când l‑a sunat soţia lui, eram chiar la sfârşitul cursului, arătă el cu un gest moale spre bulevard.

I‑am urmărit mâna. Ceva din lentoarea gestului, din miş­carea mâinii prin aer mi‑a atras atenţia.

— Da, da, mi‑a spus că vă întâlniţi astăzi.

Greutatea despărţirii de Sandra, golul pe care îl lăsase ea şi care la sfârşit de săptămână era şi mai greu de suportat, l‑a făcut pe Andrew să se întoarcă la zilele când locuia într‑o mansardă din Ageami1, lucra la agenţia Reuters şi trecea cu aparatul său de fotografiat de o parte şi de cealaltă a Liniei Verzi2, de la ebraică la arabă.


„Iată o carte care m-a impresionat… Nici măcar tragedia celor două popoare nu umbreşte povestea de dragoste din roman, construită cu eleganţă, cu precizie, cu o remarcabilă fineţe.” (Amos Oz)

Viaţa dincolo de graniţă a fost mai întîi subiectul unor polemici şi controverse îndîrjite, apoi un simbol al libertăţii şi progresului, după care, iată, a devenit un bestseller.” (The New York Times)

„Rabinyan este o scriitoare generoasă, iar la ea personajele sînt mai importante decît orice altceva. E, evident, foarte meticuloasă, însă nimic din scrisul său nu pare forţat, ceea ce o diferenţiază de autorii pentru care scrisul nu înseamnă decît meşteşug.” (Haaretz)


, prozatoare şi scenaristă israeliană, s-a născut în 1972 în Kfar Saba, într-o familie evreiască emigrată din Iran.

A debutat în 1995 cu romanul Mirese persane, care a obţinut Premiul Wiener în 1996 şi Premiul Jewish Quarterly-Wingate în 1999, ulterior fiind tradus şi publicat în spaţiul occidental. De un succes similar s-a bucurat şi următoarea sa carte, Nunţile noastre (1999). În 2014, a publicat romanul Viaţa dincolo de graniţă, al cărui subiect este povestea de iubire dintre o tînără traducătoare israeliană şi un pictor palestinian. Cartea, foarte apreciată de critica literară şi cu un impact imediat la public, a primit, printre altele, Premiul Bernstein şi Premiul Steimatzky pentru cea mai vîndută carte a anului. Dorit Rabinyan a mai scris un scenariu pentru cinematografie, Logodnicul lui Shuli, care a primit premiul Academiei de Cinematografie din Israel, şi o carte pentru copii, Deci unde eram eu atunci?, apărută în 2006. În prezent trăieşte în Tel Aviv.


Traducere din limba ebraică şi note de

Carte publicată şi în ediţie digitală

Colecţie: Biblioteca . Actual

Domeniu: Literatură universală – Ebraică / Literatură universală – Romance / Literatură universală – Psihologică / Literatură universală – Politică / Literatură universală – Beletristică

ISBN: 978-973-46-6514-3

Format: 130×200 mm

336 p.


Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2749