Mihaela Miroiu, „Cu mintea mea de femeie” și tabuuri răsturnate

Gabriela Bădiloiu

Pentru cititorul obișnuit, nu este un nume familiar. Și nu întâmplător. De-a lungul carierei sale a scris cărţi academice, filozofice şi politice, dar a dezvăluit şi o bogată activitate publicistică în urma căreia şi a cîştigat statutul de inițiatoare a filosofiei feministe românești, a școlii doctorale de Științe Politice și a primului masterat de studii de gen.

Printre lucrările sale emblematice se numără: Convenio. Despre natură, femei și morală, Gândul Umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Neprețuitele femei, Dincolo de îngeri și draci. Etica în politica românească. În colaborare cu Adrian Miroiu, a editat primul ghid democratic de termeni politici – Ghid de idei politice (1990). Alături de Mircea Miclea, publică în 2005 cartea autobiografică R’Estul și Vestul. Iar lista continuă.

Un palmares impresionant, desigur, însă insuficient pentru a o descoperi în fața dumneavoastră ca scriitoare de literatură. În fond, mediatorul dintre autor și cititor rămâne textul. De aceea, vă propun să descoperim o scriere scuturată de podoabele limbajului academic, dar în continuare fascinantă, a unei intelectuale hotărâte să înfrângă preconcepțiile legate de statutul femeii din societatea românească de dinainte și de după 1989 – . Încă din primele pagini, cartea se dovedește a fi mai mult decât ar cuprinde orizontul de așteptare al cititorului. Este vorba, simplificând, de un drum inițiatic al copilei către statutul de femeie, al fetei de la țară, rătăcită într-un București haotic și plin de ispite, încât lait-motivul existenței sale devine: ”Aveți milă de cele puternice!

Primele pagini descriu amintiri desprinse aproape dintr-un illo tempore al copilăriei, imagini care anticipează neliniștile fetei, respectiv femeii de mai târziu. Asemenea păsării, tânăra se află mai târziu într-o letargie sufletească, o neputință de a învinge prejudecățile și nedreptățile unei societăți totalitare, respectiv cu o „democrație de vitrină”, după 1989. Protejată de universul aproape blagian al satului natal, copila se autodescoperă treptat, mai întâi prin prisma credinței creștine, apoi prin „lecții practice”, după cum mărturisește în capitolul intitulat  Clopotnița. Aceste valori morale vor rămâne un țel mărturisit, un punct de reper în devenirea femeii și feministei .

Conștientă că ceea ce este cotidian nu prezintă subiect de interes literar, autoarea se concentrează asupra acelor elemente care contrastează plăcut și conturează o existență în același timp identificabilă și atipică pentru cititor. Identificabilă prin nostalgie, prin etapele existențiale, atipică prin refuzul convenționalității. Un episod sugestiv în acest sens este cel al uciderii cocoșului pentru supa de duminică:

Acum îmi e rușine. Atunci nu îmi era. Și nici nu știam de ce femeile depind de bărbați care să ucidă pentru hrană. Ele nu tăiau nici măcar o găină, un pui acolo […]Așa m-am hotărât într-o zi să le iau din mână un cocoș[…] Am înșfăcat cocoșul, am luat cuțitul cel mare, cuțitul de bărbați, am mers la butuc și i-am tăiat capul dintr-o singură lovitură. […] Femeile și-au pus mâinile în cap ca în fața unei mari grozăvii.[…] Apoi, după ce ele au plecat, un val mare de lacrimi mi-a înecat gâtlejul. […] Chiar nu puteam ucide decât fizic? Chiar m-am simțit vinovată fiindcă sunt fată și ucid? […] În mâna mea imaginară a rămas mereu capul acelui cocoș căruia i-am luat piuitul, dar și sentimentul de triumf că am încălcat un tabu cultural: acela de a ucide pentru hrană doar dacă ești bărbat”.

Desigur, asemenea tabuuri abundă în cultura românească și nu numai. Femeile sunt privite ca umbre ale gândului filosofic (Gândul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană), ca ființe ale căror atuuri nu pot fi decât de natură estetică și casnică. Printr-o inteligență și printr-un curaj ieșite din comun, autoarea reușește să-și creeze un statut pe care nu multe reprezentante ale sexului frumos l-au obținut. Transparența cu care povestește întâmplări plăcute, dar și traumatizante, ne oferă o perspectivă interesantă asupra unor personalități care sunt modele pentru mulți intelectuali.

Totuși, problemele de etică nu interesează aici decât din perspectivă pur subiectivă, accentul fiind pus pe trăiri. Un superb episod, extrem de sugestiv în sensul acesta,  este cel al maternității. Autoarea subliniază frica, acceptarea și mai apoi încântarea de a fi mamă. Evenimentul în sine este descris concret.

Nu putem spune că autoarea caută să surprindă excepționalul. De altfel, acest lucru ar fi redundant. Absurdul existenței este în sine prilej pentru evenimente ieșite din comun, deși paradoxal acceptate ca normă. O lume mică, năclăită, în care încercăm să fim nuferi în rahat– o idee ce ne duce cu gândul la munca sisifică.

Partea a IV-a a cărții vine ca un moment suprem de eliberare. Cântecul triumfal nu este Deșteaptă-te, române! Ea, Mihaela, femeia pentru prima dată liberă, dansează pe ritm de Lambada. Cât exotism degajă acest episod! Deodată, o ființă care era străină de schimbul cultural fățiș face timid, apoi cu tot sufletul, primii pași către un început necunoscut și promițător. S-a dat dezlegare la drag de viață!,  sintetizează emoționant noua realitate pe care ea o îmbrățișează. Dar iată că noul început se va dovedi dificil, uneori la fel de lipsit de speranță ca și trecutul. Sălbăticia societății ”democratice” transformă lupta pentru transparență, pentru moralitate, pentru egalitate într-o joacă de-a Don Quijote. Asemenea lui, eroina noastră capitulează, dar nu renunță. Doar schimbă armele, conștientă fiind că nașterea culturii reale nu poate avea loc în timp util dacă se încearcă la nivel înalt. Universul compensatoriu devine cel al cărților. De aceea, teama de întuneric este, în cazul ei, nu numai justificată, ci și necesară. Teama de orbire determină ființa puternică să se agațe de lumină, de cunoaștere, de tot ceea ce, ca ființă umană, are mai nobil. Întoarcerea către sine readuce starea de echilibru inexistentă în cotidian.

De ce titlul „”? Autoarea răspunde simplu, printre rânduri: este vorba de  un țel mărturisit de a sparge gheața, de a aboli convențiile, de a elimina prejudecățile prin merite proprii, prin luptă neobosită cu ignoranța și misoginismul. Totuși, Cu mintea mea de femeie nu este o teoretizare a feminismului sau a unor viziuni politice. Acestora autoarea le alocă un vast spațiu în celelalte cărți ale sale. Aici se lasă loc vieții cu toate aspectele ei. Și, în ciuda modestiei cu care se referă la propriul talent literar, Mihaela Miroiu reușește să sensibilizeze, să acapareze, chiar să șocheze. Cu mintea ei de femeie seduce mintea cititorului. Cu abilitatea cu care mânuiește cuvintele, provoacă la o lectură lacomă. Cu sensibilitatea specifică unei artiste, se face admirată.

Dacă încă nu v-am convins să faceți cunoștință cu această minte fascinantă, vă mai dezvălui un lucru: poate că a sa carte mai are un scop încă nemărturisit–  acela de a fi o mână întinsă celor care sunt rătăciți pe undeva în traseul devenirii, fără un model. Ea, un Don Quijote care, în cele din urmă, a obosit să mai lupte cu morile de vânt, ne oferă un cadou neintenționat: dovada că există ”nuferi în rahat”. Rămâne la latitudinea dumneavoastră să vă lăsați sau nu convinși de această pledoarie pentru dreptul la umanitate.

 

Editura:

Anul apariției: 2017

Nr. pagini: 248

ISBN: 978-973-23-3160-6

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2904