„Destrămare” de Sorin Delaskela [fragment]

din volumul Destrămare de (Editura , Colecția Avanpost), ce va fi lansat la Târgul de carte Gaudeamus 2019

Am împlinit 45 de ani la începutul lunii octombrie. Pe la 7 m-am ridicat din pat, urmându-mi  măruntele obișnuințe matinale. Se anunța o zi plăcută și răcoroasă de sâmbătă. În timp ce mă spălam pe dinți, mi-am spus în sinea mea, și nu fără o ușoară strângere de inimă, gata, s-a terminat, nu mai sunt un bărbat tânăr. Dar imediat mi-am dat seama că exact același lucru mi l-am spus și cu un an în urmă, și cu doi ani în urmă, și, ca să fiu sincer până la capăt, chiar cu trei ani înainte. Iluzia răcoroasă a tinereții. Tinerețea e frumoasă, nu poți zice că nu. Aș spune chiar că e timpul uman cel mai intens și mai bun din întreaga noastră scurtă și inegală existență. Cum să nu-i plângi trecerea? Cum să nu te deprimi? E adevărat că în ultimele decenii, spun statisticile care ne plac atât de mult, căci generalitatea lor e liniștitoare, media de viață a crescut simțitor, e aproape dublă față de cum se prezenta situația în 1875, de exemplu, când Darwin scria On the Movements and Habits of Climbing Plants și consemna într-un carnețel, în camera sa, răsucirile insesizabile ale unui lăstar de hamei, în ciuda faptului că era moleșit de gripă. Astăzi putem atinge relativ lejer vârste altădată imposibile, venerabile, dar acest lucru nu ne consolează în niciun fel.

În ziua aceea, de ziua mea, M. a venit la unsprezece și zece. Nu a stat mult. Doar am băut o cafea împreună.

— Viața adevărată de abia acum începe, a zis M.

Nu a sunat foarte convingător, dar am înțeles mesajul. Începe pe mă-sa. Nu începe nimic. M. a sorbit o înghițitură din cafeaua ei, vizibil stânjenită de aerul meu de lemurian rătăcit. Apoi, după ce s-a mai relaxat puțin, mi s-a strecurat în brațe. Câteva secunde am stat așa, lipiți unul de celălalt, eu cu buzele pe tâmpla ei stângă, paternal, ea îmbrățișându-mă strâns, cumva patetic, ca și cum ar fi urmat să plec într-o expediție pe K2. Mirosea foarte plăcut, a mosc, iar trupul ei cald era cât se poate de liniștitor. Dacă nu m-aș fi simțit atât de confuz, cu siguranță i-aș fi mângâiat spatele. În alte condiții, ar fi fost de ajuns ca să-mi regăsesc echilibrul interior și încrederea în viață. Am așteptat, rigid, să se sfârșească micul nostru moment melodramatic.

Iată, să o spunem direct, un bărbat de mijloc. Aflat deja la jumătatea distanței dintre tot și nimic. Bine instalat în vâscozitatea unei vârste ce mai păstrează vag câte ceva din vigoarea vremurilor definitiv pierdute, în timp ce se antrenează, încet și speriat, pentru obscuritatea și diluția inevitabile ale ultimului tur de pistă.

Să zicem totuși că viața adevărată – o sintagmă îngrozitor de prolixă, să recunoaștem – începe după 45 de ani, însorită și promițătoare ca o vacanță în Cuba, așa cum crede M. Dar, realistic vorbind, ce mai poți face efectiv după 45? Doar să lupți pentru aparențe, să ții în frâu melancolia și să-ți menții o cât mai bună condiție fi zică, și cam atât tot. Nu mai e nimic de făcut, la drept vorbind.

Într-un astfel de moment, când împlinești 40 sau 50 sau 150 de ani, o cifră mai mult sau mai puțin rotundă, un șir indecent și pașnic de decenii, îți spui tot felul de banalități melodramatice și futile legate de timpul care curge nepăsător și impur, care te înfulecă și pe care-l măsori din înghițituri mici, din ce în ce mai mici, din firișoarele de varză și aromele de ketchup și carne de vită, din zvârcolirea gâtlejului și trecerea somnolentă a femeilor pe stradă, din cerul care coboară jos, foarte jos, la nivelul țevilor de eșapament, al gurilor de canalizare și tălpilor de crep. Timpul care e în tine sub forma unei pisici de gheață, ghemuită-n stomac, încordată și nefericită.

Te speli pe dinți. Faci un duș. Te bărbierești. Te îndrăgostești. Faci 5 copii. Îți plătești ratele la bănci. Viața curge frumoasă, simplă și previzibilă. Apoi, deodată, îți dai seama că ai îmbătrânit și că ești foarte aproape, din ce în ce mai aproape de linia de final, mult în fața celorlalți alergători, atât de în față încât se întâmplă să fii al naibii de singur când vei trece linia.

M. a plecat repede, lăsând pe suprafața umedă a aerului o amprentă de senzualitate liniștită. Te sun, a zis. Chestiune care s-a petrecut abia seara târziu, când de regulă oamenii serioși sunt deja în pat. Ce faci? Avea o voce vinovată și moale. Telefona din baie. Bine, am zis. Destul de bine. Ce aș fi putut răspunde? Și ea, e adevărat, ce ar fi putut întreba mai potrivit la ora aceea? Apoi a început să-mi povestească tot ce a făcut în acea zi, după ce a plecat de la mine, așa cum povestește o femeie celei mai bune prietene amănunte de atmosferă, figuri întâlnite pe stradă sau prin magazine, ce a spus sau făcut copilul, tot felul de chestii pe care le-am ascultat cu calm, ca și cum nu aș fi avut altceva mai bun de făcut. Și adevărul e că nici nu aveam ceva mai bun de făcut. Mi-o imaginam așezată pe scaunul de toaletă, cu chiloțeii fixați la nivelul gleznelor și tălpile lipite de gresia rece, vorbind la telefon cu mine cel aflat în pat, care o ascultam calm, contemplându-mi gambele păroase, uscate – deja am gambe uscate, subțiri, albicioase, de bătrân – și, în vreme ce ea, cu voce șoptită dar entuziastă, plină de o senzualitate domoală, îmi descria de ce s-a enervat la service-ul auto, mă gândeam ce impresie dezagreabilă mi-a făcut C.B. acum mulți ani când i-am citit romanul Femei și încă din prima frază era vorba de un tip la 50 de ani care nu se mai culcase cu o femeie de patru ani, dacă nu mă înșel, apoi, pe parcursul romanului, evident că a reglat situația, asigurându-se, la modul copios, și pentru următorii 30. Mi se părea, pe atunci, o vârstă îngrozitoare, 50. Terminală. Libidinoasă. Dar uite că nu e nici una, nici alta. Deși sunt absolut sigur că pentru un bărbat de 25 sau 30 de ani e un orizont imposibil și cât se poate de îngrozitor. Am putut auzi cu claritate cum M. rupe hârtia igienică de pe sul. Mai ești? m-a întrebat. Da, am zis. Normal. Am rugat-o apoi să-mi descrie baia. E mult mai ușor dacă ai astfel de amănunte, ambientale, totul devine mult mai uman, se diminuează senzația de plastic ce ți-o dă vorbitul la telefon. Culoarea gresiei, neagră. Faianță înflorată, tonalitate de cireș. O oglindă mare, înrămată. O cadă de fontă, veche, cu picioare de leu, aurate. Rafturi și bare de inox de care sunt agățate prosoapele lor.

Am adormit convins că M. nu va divorța niciodată de Titi pentru a-și continua viața alături de un tip ca mine. Uneori mi-ar fi plăcut să o facă. Să fie mai decisă, mai clară. Să rupă pisica. Alteori nu eram deloc convins că ar fi cazul să o rupă. Nu ne-ar fi garantat nimeni accesul direct la fericire.


(n. 1968, Drobeta Turnu-Severin) este licențiat în filosofie și sociologie. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Debutează în 1995 cu Animalul confesiv, volum de fragmente filosofice, după care publică trei volume de eseistică. În 2007, îi apare romanul Abisex, la Editura Herg Benet, iar, în anul 2010, la Editura Brumar, volumul de proze Noaptea pisicilor lungi.


Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.