Incursiune într-o lume fantastică: Graham Joyce, Un fel de basm

Scriitor britanic de ficțiune speculativă, (22 oct. 1954 – 9 sept. 2014), este o personalitate impozantă a literaturii fantastice, prin conotațiile excentrice conferite supranaturalului. Distincția pe care o întâlnim în operele sale este faptul că misticul și fantasticul pivotează în jurul realului, ca parte integrală și naturală a lumii profane. Personajele sale sunt forțate să se integreze și să accepte existența și transcendența unei alte lumi fabuloase, în neputința lor de a căuta explicații raționale sau psihologice.

„Undeva, în inima Angliei, există un loc unde totul este pe muchie…stânci străvechi sunt azvârlite din adâncuri….Unii spun că ținutul nu s-a așezat și se mai zbate și scoate fum, iar din acest fum se revarsă povești…’’(pag. 7)

Închid ochii, las gândurile să prindă contur; imaginile se țes, o altă lume renaște. Mă transpun… Într-adevăr, imaginația este unul dintre cele mai puternice atribute cu care omul a fost înzestrat, „mai puternică decât cunoașterea’’, după spusele lui Einstein. Autorul surprinde și de această dată publicul  cu „Un fel de basm”, un catalizator al legendelor, folclorului și literaturii moderne.

Joyce demonstrează o predilecție pentru stilul direct, îmbinarea dintre fantastic și real fiind realizată într-o manieră simplu de înțeles, Un fel de basmdar complexă în structura ei, în același timp. Această îmbinare creează imagini ample, care transpun cu ușurință cititorul în poveste, convingându-l astfel că

„minunile vrăjite ale lumii nu pot exista decât atâta timp cât exista și cei care au ochii să le vadă.”(pag 372)

Ideea de bază abordată de autor este oarecum un clișeu/laitmotiv întâlnit nu doar în opere literare, ci și în cinematografie, jocuri, dar, cel mai important, în imaginația fiecărui copil care se lasă vrăjit de povești cu tărâmuri fermecate, zâne, prinți, vrăjitoare ș.a.m.d. Cum ar fi dacă, după 20 de ani de dispariție, te-ai reîntoarce brusc în sânul familiei? Care ar fi reacția celor din jur dacă ai fi la fel de tânăr ca atunci când ai plecat? Cine ar crede dacă ai mărturisi că ai fost pe tărâmul spiridușilor?

Folosind aceste întrebări ca punct de plecare, autorul o prezintă pe Tara Martin, o adolescentă dispărută în urmă cu 20 ani, în timpul unei plimbări prin pădurea Outwoods. În tot acest timp, atât familia cât și poliția o cred decedată – crima având ca prim suspect pe prietenul acesteia Richie. Însă, în ziua de Crăciun, miracolul se prezintă contradictoriu:

„deja dublat în sine, clădit în același timp din groază și dorință, atracție și respingere, un fior de plăcere și de spaimă” (pag 18)

Reapare Tara la fel de tânără ca-n ziua în care a dispărut. Întrebările nu contenesc să apară când sosește fratele Tarei, Peter, acum însurat cu Genevieve și tată a patru copii. Sceptică în privința înțelegerii și acceptării experienței trăite de ea, mezina familiei alege să spună că a călătorit în jurul lumii. Convins că altfel s-au desfășurat lucrurile, Peter o roagă să îi dezvăluie adevărata poveste. Neîncrezătoare, Tara îi spune că după o ceartă cu Richie a fugit retrăgându-se pe o piatră în pădure când un bărbat misterios, aflat în trecere, călare pe un cal alb s-a oferit să îi arate cum e să trăiești după soare, lună și strălucirea apei. În mod inconștient, tânăra a acceptat propunerea bărbatului (spiriduș al pădurii), făcând astfel saltul către altă lume. O lume în care timpul are altă dimensiune, o lume în care rămâne prinsă pentru o perioadă de șase luni și unde este inițiată în ezoterism de Hiero (se pronunță Yarrow) și învață ritualurile, obiceiurile și tainele tărâmului fantastic.

Îngrijorat de starea de sănătate mentală a surorii sale, Peter îi propune să consulte un psihiatru. Din punctul meu de vedere, terapia prin care va trece Tara este punctul forte al acestei cărți, ședințele având rolul de a analiza poziția fiecărui personaj față de povestea Tarei. Prin urmare, primul punct de vedere asupra celor întamplate îl are Tara și îl aflăm convorbirile cu psihiatrul. A doua viziune a lucrurilor este dată de dr. Vivian Underwood, psihiatrul, care încearcă să afle/determine dacă vreun eveniment  anume a declanșat o boală mintală cu efecte adverse asupra memoriei și dezvoltării fetei. Din perspectiva lui Peter, existența spiridușilor și a tărâmurilor fermecate nu este acceptabilă, acesta luând în calcul posibilitatea ca o altă persoană ar fi putut să pretindă că este Tara. Părinții se abțin de la orice întrebare, încercând să se obișnuiască cu ideea întoarcerii fiicei lor. Singurul care pare a da o șansă relatării Tarei este Richie, care se întreabă de ce nu ar fi posibilă existența spiridușilor, totodată sperând la reluarea relației din momentul dispariției.

Evoluând sub semnul întrebării, povestea accentuează contrastul între real și fantastic, aducând pe scenă știința (teste ADN), dar și pe dna Larwood, vechi pacient al lui Underwood. În urma întâlnirilor cu Tara, aceasta îi povestește despre experiența ei cu spiridușii, sfătuind-o că dacă vrea să rămână în continuare alături de familie ar trebui să uite această înâmplare.

Punctul culminant este atins în ultima ședință în care psihiatrul încearcă prin hipnoză să pătrundă în subconștientul Tarei. Dar ceva neașteptat se întâmplă,  ”peoplele îi devin grele, mișcările sunt lente iar vederea încețoșată”… Hiero își face apariția. Cu un aer amenințător, acesta îi repetă  “Am încercat să-ți mai spun o dată și înainte. Dar nu m-ai ascultat.”(pag 386) Tabloul se schimbă brusc:

“Tara ținea fața bărbatului în mâinile ei albe, mici și elegante, implorându-l. Bărbatul plângea.”(pag 387) După ce psihiatrul își revine complet în simțiri, Tara devenită brusc o femeie matură și rațională, își i-a rămas-bun de la doctor spunându-i că “nu-mi place să mi se spună histrionică”.(pag 389)

Finalul cărții este un pic surprinzător, dar vă las plăcerea de a-l descoperi singuri, notând doar construcția interesantă a firului narativ. Per ansamblu „” a fost o lectură plăcută, primește 3/5 stele, din cauza lungilor și interminabilelor descrieri de peisaj pe care, sincer să fiu, nu le agreez. Fiind un iubitor l legendelor, al creaturilor mitice, al artelor mistice și cum cred că în fiecare poveste există un sâmbure de adevăr, nu pot să nu mă întreb:  Cât este adevăr și cât este imaginație, când „totul depinde de cel care spune povestea? Întotdeauna depinde de asta.” (pag. 7)


Cover photo source, aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Marian Cristian Butnaru

Marian Cristian Butnaru
Am terminat Facultatea de Fizică. Îmi place muntele și citesc din pasiune.