„Furia Aurie” de Pierce Brown [fragment]

pierce_brown_furia_aurie_574_592_cr

Despre carte: Darrow e nevoit să lupte în apărarea bărbatului care i-a spânzurat soţia, să fie cel mai bun dintre lăncierii lui. Pe fondul unui adevărat război civil declanşat în sânul Auriilor, într-un fundal desprins din Războiul stelelor, eroul nu trebuie să piardă niciun moment din vedere adevăratul lui scop: revoluţionarea Societăţii care înrobeşte Culorile considerate inferioare. În rândul duşmanilor săi, Darrow reuşeşte să găsească prietenie, respect, ba chiar şi dragoste. Însă cine ar mai rămâne alături de el dacă adevărata lui identitate ar ieşi la iveală?


1

Lorzii Războiului

Tăcerea mea tună. Stau pe puntea navei stelare, cu mâna ruptă fixată în gips‑gel și urme încă proaspete de arsuri ionice pe gât. În jurul brațului drept, cel sănătos, țin briciul înfășurat, ca pe un șarpe metalic. Înaintea mea se întinde spațiul, imens și teribil. Mici dâre de lumină străpung întunericul, iar umbre primordiale avansează, ascunzându‑mi stelele cele mai îndepărtate. Asteroizi. Plutesc încet în jurul navei mele de război, Quietus, în timp ce scrutez întunericul în căutarea prăzii.

— Câștigă, mi‑a spus stăpânul meu. Câștigă așa cum copiii mei nu pot s‑o facă, și o să onorezi numele Augustus. Câștigă la Academie și‑o să‑ți câștigi propria flotă.

Îi plac repetițiile astea dramatice. Li se potrivesc celor mai mulți oameni de stat.

Ar vrea să câștig pentru el, dar eu o să câștig pentru fata Roșie care avea un vis mai mare decât ar fi putut ea vreodată să fie. O să câștig pentru ca el să moară, iar mesajul ei să strălucească peste veacuri. E tot ce contează.

Am douăzeci de ani. Sunt înalt și am umerii lați. Uniforma complet neagră e de‑acum mototolită. Părul lung și ochi de Auriu, injectați. Mustang mi‑a spus odată că am o față ascuțită, cu nasul și‑obrajii parcă sculptați din marmură grea. Eu cam evit oglinzile. E mai bine să uit de masca pe care o port, masca ce poartă cicatricele curbate ale Auriilor ce stăpânesc toate lumile de la Mercur la Pluto. Sunt unul dintre Războinicii Însemnați. Cel mai crud și mai strălucit reprezentant al umanității. Dar mi‑e dor de bunătatea oamenilor. Mi‑e dor de cea care acum un an, pe balcon, mi‑a cerut să rămân când mi‑am luat rămas‑bun de la ea și de la . Mustang. Ca dar de despărțire i‑am dat un inel de aur cu un cal încrustat, iar ea mi‑a dat un brici. M‑a nimerit.

Gustul lacrimilor ei mi se estompează în amintire. Nu mai știu nimic despre ea de când am plecat de pe . Și, ce‑i și mai rău, n‑am mai primit nicio veste de la Fiii lui Ares de când am câștigat la Institut acum mai bine de doi ani. Dancer a zis că o să mă contacteze după absolvire, dar m‑au lăsat să plutesc în derivă pe o mare de fețe Aurii.

Totul e atât de străin de viitorul pe care mi l‑am imaginat când eram copil. Atât de departe de viitorul pe care am vrut să‑l creez pentru poporul meu când i‑am lăsat pe Fiii lui Ares să mă modifice artizanal. Credeam că o să schimb lumile. Ce tânăr naiv nu crede asta? În schimb, am fost înghițit de mașinăria acestui vast imperiu care merge nestăvilit înainte.

La Institut ne‑au antrenat să supraviețuim și să cuce­rim. Aici, la Academie, ne‑au învățat arta războiului. Acum ne testează abilitățile. Conduc o flotă de nave stelare de război împotriva altor Aurii. Luptăm cu muniție de mane­vră și trimitem echipe de atac de pe o navă pe alta, așa cum se obișnuiește în războiul astral al Auriilor. N‑are niciun rost să stricăm o navă care costă cam cât capacitatea de producție anuală a douăzeci de orașe, câtă vreme poți să trimiți nave‑căpușă pline ochi de Obsidieni, Aurii și Cenușii ca să‑i captureze zonele vitale și să o cucerească pentru tine.

Printre lecțiile despre războiul stelar, profesorii ne‑au bom­bar­dat cu maximele rasei lor. Doar cei puternici supraviețuiesc. Doar cei străluciți conduc. Apoi au plecat și ne‑au lăsat să ne descurcăm singuri, sărind de la un asteroid la altul în căutare de provizii și baze, vânându‑i pe ceilalți studenți până când n‑au mai rămas decât două flote.

Încă mă joc. Dar jocul acesta e cel mai periculos de până acum.

— E o capcană, îmi spune Roque, care stă lângă mine.

Are părul lung, la fel ca și mine, iar fața îi e fină ca a unei femei și calmă ca a unui filosof. A ucide în spațiu e altfel decât a ucide pe pământ. Roque e genial la asta. Zice că e o poezie în toate astea. E poezie în mișcarea sferelor și a navelor care navighează printre ele. Fața lui se potrivește cu a Albaștrilor care formează echipajul acestor nave – bărbați și femei care parcă plutesc ca niște spirite ursuze prin halele metalice, mânați de logică și o disciplină perfectă.

— Dar nu una atât de elegantă pe cât crede Karnus, continuă el. Știe că suntem nerăbdători să terminăm jocul, așa că o să aștepte de partea cealaltă. Vrea să ne forțeze să intrăm într‑o strâmtoare și să‑și lanseze rachetele. O metodă verificată și aplicată încă de la începuturile timpului.

Roque îndreaptă cu grijă nava spre zona dintre doi aste­roizi uriași, un culoar îngust prin care trebuie să trecem dacă vrem să urmărim în continuare nava avariată a lui Karnus.

— Totul e o capcană nenorocită, cască nepăsător Tactus au Rath.

Își apleacă silueta impunătoare spre punctul de obser­vație și prizează o doză din inelul de pe deget. Aruncă apoi flaconul golit pe jos.

— Karnus știe că e pierdut. Acum doar ne torturează. Ne atrage în vânătorica asta ca să nu ne lase să dormim. Egoist împuțit.

— Nu ești decât un Pixie amărât, dai toată ziua din gură și te plângi, mârâie Victra au Julii de pe locul ei de lângă punctul de observație.

Părul tuns scurt abia îi trece peste urechile împodobite cu cercei de jad. Impetuoasă și crudă, fără să întreacă măsura, disprețuiește machiajul și preferă cicatricele câștigate de‑a lungul celor douăzeci și șapte de ani. Și sunt multe.

Ochii îi sunt întunecați și afundați în orbite. Gura mare, senzuală, cu buze făcute pentru a arunca insulte. Sea­mănă mai mult cu celebra ei mamă decât cu Antonia, sora vitregă mai mică, dar în ceea ce privește capacitatea de a provoca haos le depășește cu mult pe amândouă.

— Capcanele nu înseamnă nimic, spune ea. Flota lui a fost distrusă. Nu mai are decât o navă. Noi avem șapte. Ce‑ar fi să‑i dăm odată una peste gură?

— Darrow are șapte, îi amintește Roque.

— Poftim? întreabă ea deranjată că a fost corectată.

— Darrow mai are șapte nave. Tu ai zis că noi le avem. Nu sunt ale noastre. El este Primus.

— Poetul pedant lovește din nou. Ideea e aceeași, bunul meu domn.

— Adică ar trebui să alegem nesăbuința în locul pru­denței?

— Adică suntem șapte contra unuia singur. Ar fi jenant s‑o lungim și mai mult. Așa că, haideți odată, îl strivim pe banditul de Bellona ca pe un gândac sub cizma noastră uriașă, zburăm înapoi la bază, ne primim recompensa binemeritată de la bătrânul Augustus și apoi mergem să ne jucăm, zice ea răsucindu‑și călcâiul și accentuându‑și vorbele.

— Chiar așa, aprobă Tactus. Regatul meu pentru un gram de praf‑de‑demon.

— Asta‑i a cincea doză pe ziua de azi, Tactus? întreabă Roque.

— Da! Mulțumesc pentru observație, dragă mamă! Dar m‑am cam săturat de erzațul ăsta militar. Cred că vreau cluburi Pearl și cantități impresionante de droguri respectabile.

— O să te prăjești.

— Trăiește intens. Mori de tânăr, zice Tactus plesnindu‑se peste coapsă. Când tu o să fii un bătrân plictisitor și stafidit, eu o să fiu amintirea glorioasă a vremurilor mai bune și‑a zilelor de decadență.

— Într‑o zi, năbădăiosul meu prieten, o să găsești o persoană pe care o s‑o iubești și care‑o să te facă să râzi de omul ridicol care erai pe vremuri, zice Roque dând din cap. O să ai copii. O să ai o moșie. Și cumva ai să înveți că există și lucruri mai importante decât drogurile și Rozaliii.

— Pe Jupiter, îl privește Tactus absolut terifiat. Asta chiar că sună îngrozitor.

Stau cu ochii pe ecranul tactic, fără să le‑ascult pălăvrăgeala.

Prada pe care o urmărim este Karnus au Bellona, fratele mai mare al fostului meu prieten, Cassius au Bellona, și al băiatului pe care l‑am ucis în timpul Trecerii, Julian au Bellona. Din toată familia lor de cârlionțați, Cassius este fiul preferat. Julian era cel bun la suflet. Și Karnus? Brațul meu rupt poate sta drept mărturie – e monstrul căruia i‑au dat drumul din beci ca să ucidă.


pierce_brown_furia_aurieTitlu: Furia Aurie

Autor:

Traducător:

An apariție: 2016

Editura

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.