Subterranean Homesick God (nu despre ce crezi tu că e vorba)

Falling down, burcolor 2011

Falling down | @burcolor. 2011

Mirosea urât și avea ochii obosiți. Tricoul de pe el era rupt și murdar și își rotea capul încontinuu, speriat, dar parcă nu căuta să se ferească de un pericol ascuns ci căuta pe cineva, și încetul cu încetul își dădea seama să persoana aceea nu era de găsit. Puteai vedea în ochii lui că era obosit, și furios. Puteai vedea, dacă erai atent, că nu își dorea să rămână în lumea aceasta, plină de regrete și lacrimi și putregaiuri. Țigara din mâna lui atârna, era atât de ușoară încât părea că levitează de una singură. Mâna lui subțire și fibroasă, degetele lui împuținate abia atingeau hârtia, iar arsura se apropia pe nesimțite de pielea lui.

Privea în zare, undeva chiar lângă soare, fără să clipească. Ochii săi sticloși erau imobili. Nu vroia să privească nimic din cele ce se aflau în jurul său. Avea o zgârietură lungă și subțire pe obrazul stâng, iar blugii de pe el erau soioși și jerpeliți. Când își scotea puținii bani din buzunare – câteva bancnote mototolite și un pumn de monede atât de lipsite de valoare că ar fi luat mai mulți bani pe ele vânzându-le la fier vechi decât cât valorau ele ca monede – se vedea că nu punea mare preț pe ei. Îi atingea cât mai puțin cu putință, ca și cum erau murdari și îi provocau greață. Erau infecți și toată lumea se îmbolnăvea de la ei.

Asfaltul pe care călca era încins de la soare. Îl străbătea din oraș în oraș, căutând mereu ceva, cu ochii aceia ai lui injectați, cu degetele strânse pe bretelele acelui ghiozdan uzat. Cerul se întuneca și stelele îi vegheau pașii, tenișii lui târșâind pietrișul și praful de pe marginea șoselelor. Lumea era un mausoleu zgomotos și băiatul îi ignora vocea. Tot ce făcea, tot ce știa că trebuie să facă era să înainteze. Nimic nu îl oprea. Nici atunci când trei băieți îl opriră și îl întrebară cât era ceasul nu se opri. Chiar dacă ei îl amenințară cu cuțite cu arc și cu rozete de plumb, și îl loviră în coaste și în picioare, nici atunci nu se opri. Sângele curgea din rănile lui, dar nu îl lua în seamă. El vedea imaginea de ansamblu și știa că asta nu era nimic. Strângea din dinți mai tare, strângea bretelele ghiozdanului mai tare pe umeri și pășea mai apăsat și mai repede.

Trecea pe lângă terenurile de sport împrejmuite cu garduri de sârmă, și auzea larma copiilor care se jucau cu mingea. Le privea fețișoarele murdare și asudate, zâmbetele mirate și nu vroia să înțeleagă. Nu îl interesa nimic.

Mergea mai departe.

Îi era dor de casă.

Nicăieri nu era ca acolo, dar trebuia să pleci departe ca să afli asta.

Traversa podurile luminate obscur și simțea apa curgându-i pe sub picioarele obosite. Privea șuvoiul acela murdar, și i se părea ciudat că nimeni nu vedea cum viața se prelingea dintre oameni, și se îndrepta spre locuri mai bune.

Când prea multă milă și scârbă se adunau în sufletul său, își ridica privirea spre luna albă și o sorbea, o inspira și o lăsa să îl sature. Luna îl făcea să uite.

Și pentru o vreme, totul era iarăși bine.

Se trezea din când în când și vedea că lumea era culcată pe o parte. Apoi se ridica, și lumea stătea și ea în picioare. Cuvântul scris era scris pe obrazul lui. Mai multe cuvinte erau scrise pe obrazul lui.

Lângă el vedea un ziar, și își simțea capul zdrobit fiindcă dormise cu fața pe un articol despre demolări din zona de sub a orașului. Dezvoltătorii imobiliari făceaui ravagii pe piață, iar sufletele gonite de peste tot, de prin toate colțurile își puteau găsi în final un loc al lor, în care să se odihnească.

Iar băiatul, mai slab, mai obosit și mai singur, mergea tot înainte.

Trecea pe lângă aceiași stâlpi de telegraf ca și ea, și nu se gândea decât la cât de întunecați erau ei.

Ajunse într-o zi și la ușa Raiului, și nu îi plăcură intarsiile și încrustațiile de mahon. Mirosea a ghimbir și a vodkă. Generații întregi înecate într-un ocean de vodkă. Raiul era un narcotic pentru cei cretini. Băiatul trecu mai departe.

Trezește-te în fiecare dimineață și plimbă-te prin lume fără țel, apoi întoarce-te acasă obosit. Fii o victimă. Băiatul nu vroia să aibă nimic în comun cu tine. Buzele lui arse de sete inspirau aerul și mergeau într-o singură direcție. Se oprea din când în când, ca să bea un pahar cu apă, dacă găsea așa ceva în drumul lui. Să mănânce ceva, dacă se găsea ceva de mâncat. Să rabde, dacă nu era nimic altceva de făcut.

El știa exact ce avea de făcut, și știa exact încotro se îndrepta. El era în învingător.

Mergea mai departe și nu se uita înapoi la cei care închideau ochii în urma lui.

Când trecea pe lângă oameni, ei îl priveau și se simțeau norocoși. Împărțeau între ei roadele trudei lor, și transformau noapte în ziuă.

Băiatul murdar și slab îi ocolea, iar dacă nu putea face asta, atunci își croia drum printe ei. Nu avea nevoie de ajutor. Știa exact încotro se îndrepta. Știa și drumul. Vedea la lumina lunii ca și cum ar fi fost ziua în amiaza mare. Bătrânele își făceau cruce și scuipau în sân când trecea pe lângă ele, cu părul lor sârmos și alb, cu ochii lor mici și plini de sfaturi inutile.

El era câinele pierdut de turmă.

Nu avea nevoie de iubire. Iubirea era un alt mod de a spune: „Tot ce contează în viață e cine pe cine învață o lecție mai dură !”

El știa puține lecții, dar știa să audă lucrurile importante. Vedea bine, fuma mult și asculta des sunetul pe care îl scoteau motoarele eșecului. Totul se dezmembra în jurul său. Războiul era depășit fiindcă nimănui nu îi păsa de el.

Pielea lui era lucioasă și neagră ca noaptea din jurul său. Buzele lui erau crăpate de sete, iar zâmbetul lui nu avea o versiune alternativă. Lumea exista doar în imaginația lui. Oamenii vorbeau folosind doar cuvintele pe care le știa și el. În clipa în care uita ceva, acel lucru înceta să mai existe.

Nu avea coșmaruri în care era iubit pentru ceea ce era, și nu rata ocazia de a deveni un om mai bun.

Nu privea înapoi și mergea mereu mai departe.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cosmin Leucuța
Ambasador & Editor SB @ Timișoara

este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei” publicat la Editura Adenium în 2013 este primul din trilogia „Trei Culori: Negru”. În 2017 publică o culegere de proze scurte „Numele altora” la Casa de pariuri literare. S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine Ambasador SemneBune.

Număr articole publicate : 20