Sârme şi portocali

Am luat cartea Deliei Oltea Rusu într-o doară, de la standul la Bookfest. Eram acolo pentru două lansări de debutanţi – unul în proză (Alexandru Voicescu cu romanul Malad) şi unul în versuri (Ion-Valentin Ceauşescu cu primul său volum, La o ţigară cu umbrele). Între cele două lansări, am aruncat un ochi asupra rafturilor editurii, cu ale cărei noutăţi sunt la curent, de obicei. Sârme şi portocali mi-a atras atenţia imediat prin coperta colorată şi intrigantă, cu o tânără care face echilibristică pe o sârmă ghimpată întinsă şi jonglează în acelaşi timp şapte portocale cu cele şase mâini care par să îi fi crescut din umeri. Pare o scamatorie periculoasă şi solicitantă, dar, cu toate acestea, tânăra zâmbeşte şi pare să facă totul cu uşurinţă. Abia după ce am citit cartea am realizat cât de inspirată este coperta, a cărei idee îi aparţine chiar fiicei autoarei, Daria Rusu.

Sârme şi portocali nu este un roman, este o experienţă de viaţă – cu bune şi rele, dar mai ales cu rele. Este una dintre poveştile despre emigranţii români pe care noi, cei rămaşi în ţară şi în vieţile noastre călduţe, îi arătăm cu degetul şi îi etichetăm „căpşunari”. Este una dintre poveştile despre părinţii copiilor pe care i-au crescut bunicii câţiva ani buni şi despre care se fac reportaje şi documentare lacrimogene la diverse televiziuni. Este o poveste trăită de-adevătarelea şi povestită cu o candoare şi sinceritate care te dezarmează, te impresionează până la lacrimi şi pe alocuri te revoltă. Te revoltă atât de tare încât vrei să o cauţi pe , să îi ceri adresa exactă a neamţului care a chinuit-o printre sârme şi viţă de vie, să îţi iei un bilet low cost până în Germania şi să îi suni la uşă individului sadic doar ca să îi dai un pumn în nas şi să pleci. Fără explicaţii.

Dar, dacă nu aţi citit cartea încă, nu ştiţi despre ce vorbesc. Să vă explic: Delia era o mamă tânără într-o Românie proaspăt ieşită din comunism, cu marea privatizare care lăsa în şomaj primele victime, cu graniţele proaspăt deschise şi cu visul vestic prospăt împlântat în mintea naţiei ca ceva posibil, nu doar un miraj de neatins. Ca atât de mulţi alţii, a crezut că munca în străinătate va fi civilizată şi bănoasă şi îi va permite să îşi întreţină familia de la distanţă, precum şi să facă economii.

O convingere pe care mulţi dintre noi o păstreză până astăzi, nu-i aşa? Avem o imagine oarecum boemă despre conaţionalii noştri care muncesc în străinătate. Credem că merg în oraşe mari, precum Londra, Barcelona, Frankfurt sau Roma, unde femeile îngrijesc copiii altora şi beneficiază de casă, masă, confort şi belşug, iar bărbaţii lucrează în construcţii, cu echipament de protecţie, pauză de masă şi bani mulţi pe care îi trimit acasă la nevastă şi copii. Toţi merg seara la culcare într-un pat decent iar în timpul liber vizitează Big Ben, Madame Tussaud’s şi Capela Sixtină, nu-i aşa? Ei bine, nu! Majoritatea celor care muncesc în străinătate au un statut de cetăţean second-hand în ţările în care ajung. Foarte puţini ajung să vadă vreun oraş. Muncesc în sate uitate de lume, unde sunt aproape invizibili, unde lucrează în agricultură la un patron zbir, exploataţi până la epuizare şi încă puţin peste. Mulţi dorm pe stradă până să găsească o cămăruţă înghesuită pe care să şi-o permită din bruma de bani pe care îi câştigă şi pe care se simt obligaţi să o trimită acasă. Desigur că există şi poveşti de succes, aşa cum este cea a Deliei Oltea Rusu, în final. Însă succesul emigranţilor se construieşte cu lacrimi, vânătăi, umilinţă şi singurătate.

Pe scurt, ca să nu dau de gol prea multe din înşiruirea de evenimente din volum, a ajuns în Germania la începutul anilor ’90, convinsă fiind că nu vrea să se mai întoarcă în România, hotărâtă să îmbunătăţească viaţa ei şi a celor două fiice minore pe care le lăsa în urmă. Nu ştia unde va ajunge şi ce va trebui să facă, ştia doar câteva cuvinte în germană, dar compensa cu perseverenţă şi idealism.

Şi aterizează din norişorul pufos al idelismului fix în ograda unui neamţ pervers, care îşi abandonează angajaţii într-un câmp cu viţă de vie, fie ploaie, fie vânt, fie arşiţă. Aici intră în scenă sârmele. Care sunt întinse printre rândurile de vie. Şi de care muncitorii noştri migranţi trag cu toată forţa cât e ziua de lungă, făcând băşici în palme şi solicitându-şi la maximum braţele, picioarele şi fiecare muşchi din corp. După şase zile de sârme, nimănui nu i-ar mai fi ars de Madame Tussaud’s, şi să fi fost peste drum. Săptămâna emigrantului se compune din activităţile legate de muncă, somn şi spălatul ocazional al rufelor proprii.

“Mi-era milă de mine, aşa cum stăteam pe banca aia, îmbrăcată într-un trening jerpelit şi cu şlapi de gumă în picioare. Îmi imaginam cum mi-ar fi stat mie acolo, frumos îmbrăcată şi parfumată, la braţul unui bărbat, fie el şi neamţ. Cum ar fi fost să fiu iubită acolo, pe meridianul lor? Cum ar fi fost să fiu iubită, aşa cum visasem în tinereţe că voi fi, fără să îmi închipui vreodată că dragostea se termină ca salamul de la magazine. Să fiu adorată şi răsfăţată, prinţul să vină pe patru roti, cu o caroserie tunată, cu muzică de jazz urlând în difuzoare şi toată strada de nemţălăi să iasă în poartă ca să vadă cum o fură pe românca cea harnică. Satul acela micuţ, liniştit şi plin de flori colorate era oricum un vis din care nu făceam parte. Mi-a fost uşor să mă imaginez răpită şi salvată, eu, Cenuşăreasa unei lumi de mâna a doua.” (pag. 67)

Vă veţi întreba atunci, dacă acestea sunt singurele activităţi, ce a scris Delia Oltea Rusu într-o carte întreagă despre experienţa ei de emigrant? S-a scris pe ea, cea din lăuntru. Gândurile, frământările, visele, dorul, chinul, disperarea, speranţa, destrămarea şi recompunerea ei ca fiinţă umană printre străini. A scris despre oamenii pe care i-a întâlnit, pe care i-a ajutat sau care au ajutat-o. A scris şi despre cei care au chinuit-o. A scris şi despre familia ei care până la urmă s-a reîntregit în Spania. Dar despre a doua parte a cărţii – şi despre portocali – vă las pe voi să citiţi.

Vă voi spune doar că este o poveste cu final fericit, că Delia a evadat din Germania, a ajuns în Spania, a învăţat catalană şi s-a adaptat. Ba chiar a câştigat respectul străinilor care desconsiderau toţi emigranţii la grămadă, iar pe cei români cu precădere. Nu i-a fost uşor nici acolo, dar a răzbit. Până la urmă, Sârme şi portocali este povestea unei izbânde, abordată în genuri literare diverse, care oscilează între jurnal de călătorie, memorialistică, roman de aventuri şi tratat de horticultură. Este izbânda unei intelectuale românce care a avut curajul (sau nebunia) să îşi înceapă viaţa de la zero printre străini, să îşi calce pe mândria intelectuală şi să culeagă via, să spele podele şi să îngrijească copiii altora, doar ca să poată spera la o viaţă mai bună pentru ai ei.

O lecţie de viaţă pentru noi toţi şi un jurnal pe care orice român plecat la muncă în străinătate ar fi putut să îl ţină şi în care cu siguranţă se va regăsi, citindu-l. Este aproape o nedreptate uşurinţa cu care se citeşte Sârme şi portocali, faţă de greutatea experienţelor pe care le descrie.

Autor: Delia Oltea Rusu Delia_Oltea_Rusu
Titlu: Sârme şi portocali
Editura:
An aparitie: 2015
ISBN: 978-606-8530-91-8
Pagini: 214
Preț: 25 lei

Sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Tănase

Andreea Tănase
Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.