Poeme din volumul „La o țigară cu umbrele”

În curând va apărea la Editura Karth, imprint Herg Benet volumul meu de debut, „La o țigară cu umbrele”, cu o prefață de Gabriel H. Decuble. Mai jos vă invit să citiți trei poeme din acest volum (altele au mai apărut de-a lungul timpului aici și aici sau aici și aici). În plus, vă invit și să vedeți primul trailer al cărții, realizat de Ciprian Burcovschi și Adrian Berinde.

1. Sunetul pianului

sunetul pianului a murit într-o zi cât o ploaie
de primăvară fără copaci înfloriți
fără lumina ce sparge fereastra pentru a îți umple viața
doar o ploaie și trei câini veseli uzi
au fost martorii fetei care a notat cu ochii plânși
sunetul pianului a murit într-o zi cât o ploaie

era o vreme când muzica ne trezea pe toți din bloc
muzica pianului și o fată care mereu nota ceva
într-un carnet verde
pictase ceva pe carnet nu am avut tupeul niciodată să citesc
ce pictase sau să pictez eu însumi ce scria mereu
într-un carnet  prea verde
țin minte ca și cum ar fi fost mâine acea zi fără ploaie
mergeam să cumpăr o revistă
și lapte eram în perioada când mă lăsam de fumat
beam lapte și citeam despre modă
îmi asortam la zâmbetul fals noua pereche de teniși
mângâiam mișelește restul de memorie comună
și mă lăsam la fel de ușor transformat în senzații

gândurile mă părăsiseră și literele nu mai însemnau nimic
un gol în minte și în păr fâșii de idei refuzate
doar sunetele pianului mort îmi mai creau imagini
pe care le nota în carnetul ei incolor fata ce inventase pianul
pentru a îmi crea confuzia zilei fără ploaie
în care sunetul pianului a murit
doar pentru a se bucura de nedumerirea mea
cu care se hrănea
în momentele când nu mai putea inventa utopii

 

2. Culoarea ceții

ea își plimba trupul de culoarea ceții
peste orașul înserat și ud de brumă
blocurile triste și masive
se aplecau la atingerea voalurilor ei
de prin apartamentele bătrânilor
care pe timp de zi își petrec veacul
jucând șah prin parcuri cu propriile umbre
magnetofoanele pick-upurile difuzoarele
se însuflețeau și își uneau sunetele
într-o singură melodie
cu iz de nostalgie și parfum de timpuri ireale
un cântec cuprindea tot orașul ațipit
ea levita purtată de ritm
într-un dulce și continuu extaz
fără gânduri cuprinsă de emoția
conștiinței de sine

când își trecea mâna
peste geamurile proaspăt spălate

se desenau forme curgătoare
pe suprafețele lor lucitoare
și ca și cum cineva ar fi proiectat
un diafilm de demult
mici animații se materializau odată
cu râsul ei venit din alte dimensiuni

copiii de pe la blocuri o venerau
și își pictau chipurile în culoarea ceții
spre ușoare ei desfătare
din timp în timp spre ciuda celorlalți
ea îl prinde de mână
doar cu vârfurile degetelor ei de pianistă
pe vreun copil mai timid mai singuratic
și pornea cu el într-o călătorie
spre centrul norilor pe deasupra blocurilor
în acele călătorii copiii își aminteau
cum era viața de dinainte să se nască.
plini de încântare își doreau să povestească lumii
dar uitau în momentul în care degetele ei
se despărțeau de ale lor cu un ușor tremur
ea levitează în fiecare noapte
iar ziua redevine
fiecare femeie din Univers.

 

3. Nemiloasa zi

Lucram ogorul în acea zi nemilos de caldă
Mama îmi spunea că a secat pârâul
De parcă viaţa mea ar fi depins de asta
Dar nu mă pot supăra pe ea
Când o văd cum plivește buruiană

Dar care e însemnătatea vieții
Când în pământ se află o ţeastă de copil
Care îmi zâmbeşte – mi se pare că mi-a făcut şi cu ochiul –
Ce mai există în afară de o sapă
Cu care sparg ţeasta
Ce nu vrea să se cureţe de ţărână

Mama zâmbea şi plivea buruiană
Ţeasta îmi zâmbea şi voia înapoi în pământ
Eu lucram ogorul în acea zi nemilos de tristă

Lasă un semn

comentarii